Reabilitarea este cauza care înlătură consecințele condamnării penale, reglementată în Codul Penal, Titlul IX privind Cauzele care înlătură consecințele condamnării, art.165-171.

Reabilitarea este de două feluri, de drept și judecătorească. Articolul 165 din Codul Penal prevede că reabilitarea are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data când amenda a fost achitată integral sau s-a stins prin orice alt mod, condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune, în cazul pedepsei amnezii. De asemenea, reabilitarea de drept se aplică și când pedeapsa la care a fost condamnat este închisoarea de maxim 2 ani sau închisoarea a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, cazuri în care termenul de 3 ani curge de la data când a luat sfârșit executarea sau de la data când aceasta s-a prescris, respectiv de la data când s-a împlinit termenul de supraveghere.

În privința reabilitării judecătorești, Codul prevede în art.166 faptul că instanța poate stabili reabilitarea condamnatului, la cerere, numai după împlinirea anumitor termene, în funcție de pedeapsa stabilită la condamnare. Astfel:

–          În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani, este necesar să se fi scurs un termen de 4 ani de la data când a luat sfârșit executarea sau de la data când aceasta s-a prescris;

–          În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani, este necesar să se fi scurs un termen de 5 ani de la când a luat sfârșit executarea sau de la data când aceasta s-a prescris;

–          În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul condamnării la detențiunea pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, este necesar să se fi scurs un termen de 7 ani de la data când când a luat sfârșit executarea sau de la data când aceasta s-a prescris ;

–          În cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate, este necesar să se fi scurs un termen de 10 ani de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată.

Cererea de reabilitare se va adimite dacă cel condamnat nu a mai săvărșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut și dacă acesta a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare. Cu toate acestea, privitor la condiția din urmă, condamnatul este reabilitat și dacă dovedește că nu a avut posibilitatea să își îndeplinească obligațiile civile sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri.

În cazul în care există condamnări succesive la pedepse diferite, Codul Penal prevede că termenul de reabilitare se va calcula în raport cu pedeapsa cea mai grea și va curge de la data executării ultimei pedepse.

În cazul în care a fost introdusă o cerere de reabilitare în instanță și aceasta a fost respinsă, nu se poate introduce o nouă cerere decât după trecerea unui termen de un an de la data respingerii cererii inițiale prin hotărâre definitivă.

Dacă, după acordarea reabilitării, se descoperă că cel rebilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, nu i s-ar fi acordat reabilitarea, atunci aceasta va fi anulată.

Ca efecte, reabilitarea pune capăt tuturor decăderilor, interdicțiilor și incapacităților ce au rezultat din condamnare, însă nu naște obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos, ori gradul militar pierdut. De asemenea, reabilitarea nu are efect asupra măsurilor de siguranță, adică asupra obligării la tratament medical, internării medicale, interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscării speciale și extinse.

În ce privește procedura necesară constatării intervenirii reabilitării, aceasta este prevăzută în Codul de Procedură penală, art.527 și următoarele.

Astfel, în cazul reabilitării judecătorești, legea stabilește că este competentă să se pronunte fie instanța care a judecat în primă instanță cauza, fie instanța din circumscripția căreia își are domiciliul condamnatul sau în circumscripția căreia și-a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii de reabilitare are domiciliul în străinatate.

În ce privește reabilitarea de drept, art.528 din Codul de Procedură Penală prevede că în acest caz constatarea este de competența autorității care ține evidența cazierului judiciar al condamnatului, aceasta urmând să șteargă din oficiu mențiunile privind pedeapsa aplicată.

În practică, problema s-a pus dacă, în cazul refuzului ori pasivității autorității menționate, este sau nu admisibilă o cerere adresată instanței de judecată. Astfel, în jurisprudență, s-a constatat că, în ciuda faptului că stabilirea intervenirii reabilitării de drept este în sarcina autorității care ține evidența cazierului judiciar,  respingerea de către instanțele judecătorești a unei astfel de cereri ar încălca liberul acces la justiție, principiu prevăzut de Constituția României.