Protejarea cetăţenilor în calitatea lor de consumatori

Protejarea cetăţenilor în calitatea lor de consumatori precum și asigurarea cadrului necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii sunt drepturi fundamentale ale acestora și sunt prevăzute în actele normative din domeniul protecției consumatorilor.

De cele mai multe ori, încheierea unor contracte de către cetățeni presupune cunoștințe juridice. Lipsa acestor cunoștințe prejudiciază uneori cetățenii de anumite drepturi și obligații. Tocmai de aceea, persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor, mai ales, împotriva contractelor de adeziune și împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esențiale din contracte.

Actele normative din domeniul protecției consumatorilor prevăd un regim sancționator, fapt ce descurajează operatorii economici în a continua să eludeze prevederile legale și mai grav, cu repercursiuni asupra consumatorilor, spre exemplu: Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. În prezent, se pot aplica sancțiuni contravenționale în cazul practicilor comerciale incorecte și se pot acorda despăgubiri consumatorilor pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor. 

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (cunoscut și sub denumirea de OPC[1]) este organul de specialitate al administrației publice centrale din România, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, care coordonează și realizează strategia și politica în domeniul protecției consumatorilor, acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează vieții, sănătății, securității și intereselor economice ale consumatorilor.

Raportul de activitate pentru anul 2018 al ANPC relevă faptul că nerespectarea prevederilor legale în domeniul protecţiei consumatorilor a fost constatată în 37.842 din cazuri, fiind aplicate sancţiuni contravenţionale, cuantumul amenzilor aplicate de ANPC fiind de 80,33 milioane lei. Ponderea proceselor verbale de constatare a contravenției aplicate pe domenii este următoarea: 41,3% la produse alimentare, 28,5% la produse nealimentare, 15% servicii nealimentare, 11% servicii alimentare, 2% servicii financiare, 2,2% alte segmente. La nivel naţional s-a înregistrat un număr de 82.241 petiţii privind conformitatea şi securitatea produselor şi serviciilor.

Astfel, unul dintre obiectivele ANPC pentru asigurarea unui înalt nivel de protecţie a consumatorilor este acela de acordare a despăgubirilor pentru consumatori ca urmare a soluţionării ca întemeiate a petiţiilor acestora.

Consumatorii au reclamat cel mai des:

  • pentru achizițiile online de produse: livrarea cu întârziere, lipsa livrării și probleme legate de retragerea din contract;
  • pentru transportul aerian: întârzieri și anulări de zboruri, probleme cu bagaje întârziate, pierdute sau deteriorate;
  • pentru serviciile turistice: imposibilitatea renunțării la rezervare, diferențe calitative între ofertă de dinaintea încheierii contractului și serviciul oferit la fața locului;
  • pentru garanții: refuzul luării măsurilor reparatorii, depășirea termenului legal de remediere;
  • pentru închirierile auto: refuzul restituirii garanției, aplicarea unor taxe suplimentare.

Reclamaţiile şi sesizările adresate ANPC pot fi depuse doar de către consumatori persoane fizice, divergenţele între operatorii economici neintrând în sfera de competenţă a ANPC. Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi se clasează, conform art. 7 din O.G. nr. 27/2002.

Conform prevederilor legale, reclamaţiile şi sesizările se fac în format scris sau în format electronic sau se depun personal. Reclamaţia/sesizarea se rezolvă în termenul legal (conform prevederilor O.G. nr. 27/2002), cu conditia ca aceasta să fie însoţită de toate documentele probatorii, respectiv factura fiscală, bon fiscal sau chitanţa, contract, certificat de garanţie sau alte documente, după caz.


[1] Până în anul 2001 a fost numit Oficiul pentru Protecția Consumatorilor (OPC)

Răspunderea juridică în cazul securității și sănătății în muncă

Încălcarea normelor juridice de securitate și sănătate în muncă, chiar dacă nu a avut ca urmare producerea unui accident de muncă, poate atrage: răspunderea disciplinară a salariaților, răspunderea civilă, contravențională sau penală. Pentru determinarea formelor răspunderii juridice se au în vedere criteriul apartenenței și formei sancțiunilor juridice aplicabile la ramura de drept.

Potrivit art.175 alin.(1) din Codul muncii, conținut similar cu al art.6 din Legea nr.319/2006, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legale de muncă și faptul că răspunderea juridică a acestuia subzistă chiar dacă el apelează la persoane sau servicii externe și de asemenea, că obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului. În plus, art.178 alin.(1) din Codul muncii arată că angajatorul răspunde de organizarea activității de asigurare a sănătății în muncă.

Obligaţia menţionată subzistă şi atunci când el încredinţează (pe bază de contract) altor persoane, agenţi, organisme, societăţi etc., luarea măsurilor de asigurare a securităţii şi sănătăţii salariaţilor din unitatea sa. Potivit acestui text legal, responsabilitatea sa nu este diminuată, restrânsă sau înlăturată de obligaţiile legale ale salariaţilor. Cu alte cuvinte, el nu s-ar putea apăra invocând că aceştia nu şi-au respectat obligaţiile instituite de lege în sarcina lor.

Răspunderea civilă

Una dintre principalele funcţii ale răspunderii civile o constituie repararea prejudiciului rezultat dintr-o anumită faptă şi, pe această cale, readucerea victimei într-o situaţie cât mai apropiată de cea anterioară momentului producerii prejudiciului.

            Potrivit art.253 alin.(1) din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Mai mult, conform art. 44 din Legea nr.319/2006, angajatorul răspunde, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat. Astfel că, prin această răspundere, se acoperă diferența dintre prejudiciul suferit de victimă și indemnizația, ajutorul material sau pensia de asigurări sociale, acordate în condițiile legii.

Răspunderea civilă în domeniul accidentelor de muncă se circumscrie normei generale statuate de Codul civil în art. 1357, potrivit căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

Prin asigurare, riscul profesional asumat de către angajator este transferat spre asigurător. Prin art.4 alin.(2) din Legea nr.346/2002, răspunderea civilă a angajatorului este antrenată pentru prejudicii dovedite și neacoperite prin asigurare. Această obligație este subsidiară, pentru că prejudiciul este acoperit de serviciile și prestațiile oferite și garantate de stat prin sistemul asigurărilor pentru accidente de muncă, și complementară, întrucât nu poate să aibă ca obiect decât partea din prejudiciu care nu a fost acoperită prin prestații.

Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului administrativ și constă într-o activitate de aplicare a sancțiunilor contravenționale persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale pe care le prevăd și sancționează contravențiile. Potrivit art.1 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, contravenția reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare de prevederile legale în vigoare.

În aceste condiții, răspunderea contravențională poateinterveni în urma săvârșirii cu vinovăție a unei fapte de încălcare a dispozițiilor referitoare la securitatea și sănătatea în muncă prevăzute, în principal, de Legea nr.319/2006, în art.39 și 40.

Conform art. 41 din Legea nr. 319/2006, specific răspunderii contravenționale este faptul că, sancțiunile contravenționale se aplică doar angajatorilor.

Constatarea contravențiilor. Contravenția se constată printr-un proces verbal încheiat de inspectorul de muncă, care aplică și sancțiunea, sub formă de amendă, în limitele prevăzute de lege, ținând cont de împrejurările în care fapta a fost săvârșită.

Astfel, răspunderea civilă și contravențională se angajează față de societate, și nu față de administratori. Daca administratorul nu își execută sau execută defectuos obligațiile ce îi revin conform contracului, legii, actului constitutiv ori hotărârii adunării generale, va răspunde față de societate, conform prevederilor din dreptul comun, anume art.220 din Codul Civil. În schimb, dacă își execută mandatul conform și fără depășirea limitelor acestuia, administratorul nu va răspunde personal pentru obligațiile pe care le contractează în numele și pe seama mandantului.

Este de menționat faptul că, în toate cazurile, răspunderea administratorului este angajată față de societate și nu față de asociați, deși aceștia din urmă au fost cei care i-au numit persoanele în funcțiile respective.

Administratorii răspund solidar față de societate, indiferent dacă lucrează împreună sau separat, întrucât exercită atribuțiile de administrare pentru aceeași societate, deci acelasi patrimoniu. De asemenea, când administrarea societății se face prin consiliu de administrație, nu are relevanță dacă membrii acestui consiliu au lucrat separat sau împreună, întrucât ei reprezintă un organ colectiv.

Se poate antrena și răspunderea proprie a administratorilor în mod exclusiv, dar numai atunci când fapta prejudiciabilă este în afara atribuțiilor pe care aceștia le exercită pentru societate, deci fapta se detașează de funcția lor de administratori.

Răspunderea penală

Răspunderea penală se angajează în cazul săvărşirii unei infracţiuni prevăzută de Codul penal. Raportul  dintre noţiunea de infracţiune contra securităţii şi sănătăţii în muncă şi cea de accident de muncă nu este un raport de identitate. Orice accident de muncă îşi poate afla cauza într-o faptă penală dar poate, de asemenea, să fie generat şi de o complexitate de fapte extrapenale.

Infracțiunile contra securităţii şi sănătăţii în muncă potrivit art.349 şi 350 din Codul penal sunt:

  • Infracţiunea de neluare a măsurilor de securitatea şi sănătate în muncă;
  • Infracţiunea de nerespectare a măsurilor luate.

          Atât angajatorul, cât și salariații au obligații legale sau contractuale de a acționa. De asemenea, în multe dintre cazuri, autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă este o infracţiune de pericol, care nu presupune producerea efectivă a accidentului de muncă sau a îmbolnăvirii profesionale. În situaţia în care se produce totuşi un accident de muncă sau o boală profesională, fiind în prezenţa unui concurs ideal de infracţiuni între infracţiunea analizată şi cea de vătămare sau, respectiv, cea de ucidere din culpă.

Subiectul activ este calificat, fiind reprezentat de persoana care are obligaţia de a lua măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă.

Circumstanţierea subiectului activ nu se face prin norma penală, ci prin dispoziţiile Legii  nr. 319/2006, din cuprinsul cărora reiese că responsabile de luarea măsurilor de protecţie a muncii sunt persoanele care conduc, organizează şi controlează procesul muncii.

Are calitatea de subiect activ al infracţiunii atât persoana care are obligaţia de a lua măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă în virtutea raporturilor de muncă, fiind învestită în acest sens prin ordin, decizie sau convenţie, cât şi persoana care exercită faptic anumite atribuţii sau funcţii, indiferent de modul în care s-a realizat învestirea.

Infracţiunea prevăzută de art. 350 din Codul penal cunoaște o variantă tip, o variantă asimilată și o variantă atenuată.

Varianta tip a infracţiunii, prevăzută la alin. (1), constă în nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. La alin. (2) este prevăzută variantă asimilată a infracţiunii care constă în repunerea în funcţiune a instalaţiilor, mașinilor și utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor. Constituie varianta atenuată a infracţiunii, potrivit alin. (3), faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite din culpă.

Subiectul activ poate fi, potrivit textului legal, orice persoană. Totuși, sintagma „orice persoană” trebuie circumstanţiată și coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 319/2006 a securităţii și sănătăţii în muncă. Astfel, pot fi subiect activ al acestei infracţiuni lucrătorii sau orice alţi participanţi la procesul de muncă, persoane care au obligaţia respectării măsurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă.

Existenţa infracţiunii presupune ca anterior săvârșirii faptei să fi fost luate măsurile de securitate și sănătate în muncă, măsuri pe care autorul să nu le respecte. Este necesar ca autorul să fi cunoscut măsurile privind securitatea și sănătatea în muncă adoptate, ceea ce se realizează, de regulă, prin instruirea celor care trebuie să respecte măsurile luate.

Urmarea imediată în cazul variantei tip constă în crearea unui pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Este vorba de un pericol concret, prevăzut în mod expres de către legiuitor în norma de incriminare și a cărui existenţă trebuie dovedită pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii. Pericolul iminent este definit la art. 5 lit. l) din Legea nr. 319/2006 ca fiind situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment.

În practică, în majoritatea cazurilor, fapta ilicită a persoanei juridice constă în neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 349 C.pen., în nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 350 C.pen., ori în lipsa de supraveghere și control care, în mod rezonabil ar fi fost aptă să prevină comiterea de infracțiuni. Elementul material al acestor infracțiuni poate fi realizat prin mai multe activități prin care se încalcă prevederile de securitate și sănătate în muncă (neexecutarea instructajului, evitarea accidentelor, angajarea unei persoane care nu are calificarea necesară cerută de lege). Dacă nu se constată o astfel de încălcare, nu se poate reține săvârșirea faptei de către persoana juridică.

Totodată, la rândul lor, aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau culpă. Fapta este săvârșită din culpă când persoana juridică desemnează persoana care urmează să îndeplinească obligațiile legale în domeniul securității și sănătății în muncă, însă aceasta nu-și îndeplinește obligațiile și se constată o neglijență repetată din partea persoanei juridice în ceea ce privește supravegherea activității angajatului; însă fapta este săvârșită cu intenție în cazul în care o asemenea persoană nici măcar nu a fost desemnată, ori dacă persoana juridică angajează o persoană pentru executarea unei activități care necesită obținerea unui atestat, cunoscând faptul că persoana angajată nu posedă un astfel de atestat.

În cazul accidentelor de muncă, se poate ajunge la tragerea la răspundere penală pentru vătămarea produsă a trei persoane distincte, respectiv a persoanei juridice, a persoanei fizice care are calitatea de organ al persoanei juridice, precum și a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracțiunii. Un exemplu care poate fi reținut aici este acela când la producerea unui accident de muncă ce a cauzat moartea sau vătămarea unei persoane au avut o atitudine culpabilă atât persoana fizică care a manevrat utilajul fără a avea un atestat prevăzut de lege, cât și organele de conducere ale societății, care au angajat prepusul în vederea manevrării utilajului, cunoscând faptul că acesta nu posedă un astfel de atestat.

În concluzie, întrucât angajatorul este cel responsabil de organizarea și asigurarea securității și sănătății în muncă, răspunderea civilă și contravențională se angajează față de societate, și nu față de administratori. Răspunderea penală, însă se angajează față de persoana responsabilă pentru luarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, adică față de persoanele care conduc, organizează şi controlează procesul muncii, putând fi angajată și față de administratori, în calitatea lor de reprezentanți ai angajatorului persoană juridică. Totodată răspunderea penală pentru nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă poate fi angajată față de orice persoană care are obligaţia respectării măsurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă.

Verificarea de scripte

Verificarea de scripte este o modalitate de validare a veridicității unui înscris. Acest lucru presupune o procedură de urmat ce este aplicabilă numai înscrisurilor sub semntărură privată.

Inscrisul sub semnătură privată este acel înscris întocmit de părți, fără intervenția vreunui organ al statului, semnat de părți sau de partea de la care emană. Așa cum îl definește Codul de procedură civilă în art.272, este înscrisul care e doar semnat de părți și care nu e supus niciunei formalități, cu excepția anumitor situații prevăzute de lege: „înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”. Acesta poate fi scris în orice limbă (înteleasă de părți), poate fi scris de mână ori tehnoredactat, dacti­lo­grafiat; se admite folosirea de formulare, în care să se completeze numai spațiile albe. Întocmirea înscrisului sub semnătură privată depinde de voința părților, dar este important ca înscrisul să aibă un conținut juridic clar, care să stabilească fără echivoc drepturile și obligațiile lor.

Singura condiție, cu caracter general, pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura autorului sau autorilor. Semnătura trebuie executată de mână (manuscrisa), iar nu dactilografiată, litografiată, executată prin parafa sau inlocuita. De asemenea, semnătura nu trebuie să cuprindă întregul nume al părții, fiind suficientă executarea semnăturii obișnuite, dar din locul unde este așezată trebuie să rezulte ca autorul ei își însușește întregul conținut al actului.

Astfel, înscrisurile nu trebuie neapărat să fie semnat de părțile litigiului, ci de părțile care îl concep, iar în unele situații numai de cele care se obligă. Prin urmare, există situații când această condiție este suprimată, cum ar fi telexul, telegrama transmise într-un anumit format, în condițiile în care originalul a fost depus semnat la oficiul poștal de către expeditor.

Excepțiile sau formalitățile au în vedere formalitatea exemplarului multiplu pentru actele sinalagmatice, mențiunea „bun și aprobat” în cazul actelor care constată obligații de plată a unor bunuri fungibile, fie cerința datei certe etc.

Înscrisurile care pot fi supuse verificării pot emana de la părțile litigiului sau de la un terț, poate fi un înscris preconstituit ca instrument probator sau poate fi un înscris care nu a fost preconstituit ca atare. Pentru a fi administrat ca probă singurul criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească este să fie administrat în cadrul probei cu înscrisuri.

Procedura verificării de scripte. Orice înscris sub semnătură privată depus la dosar în etapa administrării probei cu înscrisuri este opus adversarului care, în condițiile în care ia la cunoștință de înscris poate să îl recunoască sau să conteste scrierea ori semnătura.

Recunoașterea înscrisului nu are o formulă expresă definită de lege, ci presupune acceptarea înscrisului ca atare, prin neformularea niciunei obiecțiuni legate de veridicitatea sa probatorie. Înscrisul astfel recunoscut face deplină dovada până la proba contrarie, ceea ce semnifică faptul că cel căruia i-a fost opus poate să combată dovada conținută de acel înscris prin orice mijloc admis de lege.

Contestarea înscrisului presupune o manifestare neechivocă din partea celui căruia i se opune și constă în tăgăduirea scrierii ori a semnăturii, formulată ca atare. Contestarea se poate referi la scrierea provenită de la cel căruia înscrisul i se opune, de la autorul său, de la un terț ori chiar de la cel care opune înscrisul în proces.

Contestarea trebuie să provină exclusiv de la cel care are calitatea de parte in proces și numai dacă înscrisul i se opune ca probă. Astfel, aceasta nu poate proveni de la alt participant la proces, de la instanță ori dacă înscrisul este adus în proces cu alt scop.

Potrivit art.301 din Cod de procedură civilă, contestarea se face în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a o formula. Prin urmare, procedura nu va putea fi inițiată în căile de atac dacă înscrisul a fost administrat în fazele anterioare, chiar dacă partea solicită readministrarea probelor. Cu toate acestea, dacă proba solicitată nu a fost încuviințată în primele etape procesuale, iar în căile de atac urmează proba să fie administrată prima dată, cel căruia i se opune are dreptul de a contesta înscrisul.

Contestarea înscrisului în condițiile art.301 Cod de procedură civilă impune instanței obligația verificării de scripte. În aceste condiții, instanța nu poate refuza inițierea verificării de scripte pe considerentul că nu are îndoieli cu privire la veridicitatea înscrisului. Cu toate acestea, instanța poate reveni asupra obligației de realizare a verificării dacă, după formularea contestației, partea care îl opune arată că renunță la probă.

Verificarea de scripte se realizează de către instanță, în mod nemijlocit, urmând să stabilească metoda de verificare a înscrisului, respectiv (art.302 din Cod de procedură civilă):

  1. Compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate. Metoda comparativă presupune existența la dosar și a altor elemente de comparație pe care instanța le confruntă cu înscrisul contestat. De asemenea, instanța poate solicita părților de a prezenta mostre comparative a căror autenticitate aceștia nu o contestă.
  2. Expertiza. Instanța poate dispune efectuarea unei expertize grafoscopice, de specialitate IT ori alt tip de expertiză de specialitate sau criminalistică, luând toate măsurile procedurale adecvate administrării acesteia.
  3. Orice alte mijloace de probă admise de lege. În aceste cazuri, partea poate fi interogată asupra autenticității scrierii sau dacă înscrisul provine de la un terț, acesta poate fi citat ca martor pentru verificarea autenticității actului.

Potrivit art. 302 alin.(2) din Codul de procedură civilă, preşedintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa părţi din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaştere a scrierii sau semnăturii. Astfel, se instutie o prezumție simplă, a cărei greutate instanța o poate aprecia în cadrul evaluării probelor

Metodele de comparare nu sunt exclusive, recurgerea la o metodă nu le exclude pe celelalte. Art. 303 din Cod de procedură civilă impune o anumită succesiune a acestora în funcție de caracterul progresiv de certitudine. Astfel, dacă instanța se consideră lămurită asupra autenticității înscrisului ca urmare a verificării directe pe care le realizează prin metoda comparativă, aceasta va pronunța o încheiere interlocutorie. Dacă metoda comparativă este neconvingătoare pentru instanță, se va recurge la efectuarea unei expertize, obligând părțile să depună de îndată înscrisuri de comparație. Înscrisurile de comparație depuse pentru verificare vor fi semnate de președinte, grefier și de părți. În aceste condiții, părțile nu sunt în drept de a cere termen pentru luare la cunoștință, ci le pot consulta la termenul la care au fost depuse.

Pentru efectuarea expertizei, înscrisurile de comparație sunt: înscrisurile autentice; înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părţi; partea din înscris care nu este contestată; scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanţei.