Fideiusiunea in Codul Civil

„Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul se obliga fata de cealalta parte, care are intr-un alt raport obligational calitatea de creditor, sa execute, cu tiltu gratuit sau in schimbul unei remuneratii, obligatia debitorului daca acesta din urma nu o executa” conform art.2280 din Codul Civil. Acest contract este reglementat in Codul Civil, de la art.2280, la art.2320.

Astfel, Codul Civil prevede faptul ca fideiusiunea este o forma a garantiilor personale, fiind menita sa apere creditorii in cazul neexecutarii obligatiilor asumate de catre debitori. Obligatia de garantie este subsidiara si accesorie obligatiei principale a debitorului, intrucat aceasta va fi valorificata numai in situatia in care debitorul principal nu isi executa obligatiile fata de creditor. Acest tip de garantie nu poate fi niciodata prezumat, ci trebuie asumata in mod expres de catre fideiusor, pentru a putea avea efecte juridice.

Codul Civil prevede faptul ca fideiusiunea nu se poate constitui decat pentru o obligatie valabila, cum este si normal, insa aceasta poate fi constituita si in cazul unor obligatii naturale sau a unei obligatii de care debitorul principal s-ar putea libera invocand incapacitatea sa, insa numai in situatia in care fideiusorul a cunoscut aceste imprejurari la momentul incheierii contractului de fideiusiune. In sfera notiunii de obligatie valabila intra si obligatiile viitoare sau aflate sub conditie.

Un astfel de contract nu poate stabili ca fideiusorul se obliga la mai mult decat ceea ce este datorat de catre debitorul principal, fideiusiunea neputand fi extinsa peste limitele contractului principal. Prin sintagma „ceea ce este datorat de debitorul principal” se intelege, pe langa obligatia principala, si obligatiile accesorii acesteia.

Cu privire la caracterul subsidiar al contractului de fideiusiune, Codul Civil prevede faptul ca „fideiusorul nu este tinut sa indeplineasca obligatia debitorului decat daca acesta nu o executa”. Prin urmare, nu va putea fi antrenata raspunderea fideiusorului in cazul in care creditorul executa obligatiile, astfel cum au fost asumate prin contractul principal. Insa, urmarirea fideiusorului nu este conditionata de o prealabila urmarire a debitorului principal, in caz de neplata.

Din acest motiv, in favoarea fideiusorului a fost instituit beneficiul de discutiune, care presupune ca fideiusorul are posibilitatea de a cere creditorului sa urmareasca si sa isi valorifice creanta in primul rand din bunurile debitorului principal. Fideiusorul are insa obligatia, in acest caz, de a invoca beneficiul de discutiune inainte de judecarea fondului oricaror eventuale litigii ce au fost demarate impotriva debitorului principal, precum si sa indice creditorului bunurile urmaribile ale debitorului principal si sa acopere costurile necesare urmaririi acestor bunuri. Este de mentionat faptul ca fideiusorul se poate prevala de acest beneficiu numai in situatia in care nu a renuntat in mod expres la aceasta facultate.

Un al beneficiu instutuit in favoarea fideiusorului este beneficiul de diviziune, in cazul in care suntem in prezenta unei pluralitati de fideiusori. In principal, cand exista mai mult fideiusori ai aceluiasi debitor, pentru aceeasi datorie, acestia sunt obligati solidar, fiecare fiind obligat la plata intregii datorii si putand fi urmarit pentru aceasta. Beneficiul de diviziune, in lipsa renuntarii exprese la aceasta facultate, ofera fideiusorului posibilitatea de a cere creditorului sa divida creanta si sa o reduca la partea fiecaruia.

In cazul in care debitorul principal nu isi executa datoria si aceasta este platita de catre fideiusor, acesta din urma se subroga in drepturile pe care creditorul le avea impotriva debitorului principal – dreptul de regres al fideiusorului. In ce priveste sumele pe care le poate recupera fideiusorul ulterior efectuarii platii de la debitorul principal, se face diferenta dupa cum fideiusiunea a fost incheiata cu acordul debitorului sau fara consimtamantul acestuia. Astfel, Codul Civil, la art.2283, prevede faptul ca „fideiusiunea poate fi contractata fara stiinta si chiar impotriva vointei debitorului principal”. Intr-un asemenea caz, fideiusorul nu va putea recupera decat ceea ce debitorul ar fi fost tinut sa plateasca si daune-interese, daca findeiusiunea nu ar fi avut loc. In situatia in care fideiusorul s-a obligat cu acordul debitorului principal, acesta poate solicita tot ceea ce a platit (capital, dobanzi, cheltuieli, daune-interese pentru repararea oricarui prejudiciu cauzat de fideiusiune, avand chiar si dreptul de a solicita dobanzi pentru suma pe care a platit-o creditorului, chiar daca obligatia principala nu era producatoare de dobanzi).

Cu privire la dreptul de regres al fideiusorului, este necesar sa se mentioneze faptul ca acest drept poate fi pierdut, daca fideiusorul se afla in unul din urmatoarele cazuri:

• fideiusorul nu l-a instiintat pe debitor ca a platit datoria, iar, ulterior, debitorul efectueaza inca o data aceeasi plata;
• fideiusorul a platit datoria fara sa il instiinteze pe debitor, iar acesta din urma avea la dispozitie mijloace pentru a declara datoria stinsa;
• fideiusorul a platit fara a-l instiinta pe debitorul principal, iar debitorul putea opune creditorului anumite mijloace pentru reducerea datoriei – in acest caz, fideiusorul pastreaza dreptul la actiunea in regres numai pentru contravaloarea sumelor pe care debitorul ar fi fost chemat sa le plateasca, avand in vedere cuantumul cu care s-ar fi redus datoria.

Insa, in toate aceste cazuri, fideiusorul are totusi dreptul de a cere creditorului restituirea platii, in tot sau in parte.

Incetarea fideiusiunii:

Fideiusiunea inceteaza in urmatoarele situatii:

• cand, in urma faptei creditorului, subrogatia de care ar beneficia fideiusorul nu ii mai este favorabila, fideiusiunea incetand in limita sumei pe care fideiusorul nu ar mai putea sa o recupereze de la debitor;
• cand este data pentru acoperirea unor datorii viitoare sau pe perioada nedeterminata, aceasta poate inceta dupa o perioada de 3 ani, daca, intre timp, creanta nu a devenit exigibila;
• in cazul stingerii obligatiei principale prin darea in plata – cand creditorul a primit de bunavoie un imobil sau un alt bun cu titlu de plata a creantei pe care o avea impotriva debitorului;
• prin decesul fideiusorului, chiar si in caz de stipulatie contrara;
• in cazul in care a fost constituita in considerarea unei anumite functii a debitorului, la momentul incetarii acestei functii.

Prin urmare, ca o prima observatie, este important sa subliniem caracterul subsidiar al fideiusiunii, fiind un contract accesoriu, avand in vedere ca obligatia de plata a fideiusorului nu este antrenata decat in ipoteza in care debitorul principal nu isi executa obligatiile asumate  prin contractul principal. Astfel, fideiusorul nu isi asuma o obligatie proprie fata de creditor, ci isi asuma doar executarea obligatiei debitorului garantat, in cazul in care acesta nu si-o va executa[1]. Dreptul de regres al fideiusorului, astfel cum a fost prezentat, se antreneaza numai in situatia in care acesta din urma plateste datoria pe care debitorul principal si-o asumase. Evident, daca nici fideiusorul nu efectueaza plata si creditorul se indestuleaza din alte ganatii oferite (ex: ipoteca), dreptul de regres nu mai are obiect.

O situatie in practica este aceea in care se contracteaza un credit garantat atat prin fideiusiune, cat si prin ipoteca asupra unui bun imobil. In eventualitatea in care ratele nu mai sunt platite de catre debitorul principal si nici fideiusorul nu efecteaza totalitatea platilor in virtutea garantiei personale pe care a oferit-o, creditorul se va indestula din vanzarea bunului ipotecat la licitatie publica. Insa, problema se pune in cazul in care acel bun se afla in coproprietatea debitorului principal si a fideiusorului. Astfel, fideiusorul, neavand drept de regres impotriva debitorului, ar putea considera ca este indreptatit sa solicite debitorului repararea prejudiciului pentru pierderea din patrimoniu a bunului ipotecat. Insa, consideram ca aceasta varianta nu are temei legal.

Astfel, pentru a solicita reperarea unui astfel de prejudiciu, fideiusorul ar invoca in instanta, intr-o prima etapa, neexecutarea culpabila a obligatiilor debitorului, antrenand raspunderea civila delictuala a acestuia, pentru fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Trebuie observant faptul ca, in virtutea constituirii unei garantii personale cum este fideiusiunea, fideiusorul se obliga, chiar daca numai in subsidiar, sa asigure executarea obligatiei debitorului garantat. Ori, in eventualitatea in care bunul ipotecat este pierdut din cazua neexecutarii obligatiilor contractuale, fideiusorul este si el in culpa, asemeni debitorului principal, intrucat, la momentul constituirii unei astfel de garantii, si-a asumat aceasta obligatie.

Astfel ca, pentru recuperarea unor eventuale prejudicii rezultate din pierderea bunului din patrimoniu, s-ar ajunge la invocarea, prin extensie, a propriei culpe a fideiusorului, lucru ce nu este posibil. Chiar daca debitorul principal, din diferite motive, nu isi indeplineste obligatiile contractuale, fideiusorul ramane obligat la indeplinirea acestora in virtutea acordului exprimat la momentul constituirii garantiei personale. Avand in vedere ca, daca ar fi efectuat plata si ar fi stins datoria fata de creditorul principal, ar fi dreptul de regres impotriva debitorului principal, fideiusorul nu se va putea prevala de propria culpa – neexecutarea obligatiilor, pentru a solicita repararea unor eventuale prejudicii de la debitorul principal.

Concluzionand, este necesar sa se observe vointa legiuitorului, care a stabilit ca dreptul de regres al fideiusorului impotriva debitorului principal exista numai in situatia in care fideiusorul plateste datoria debitorului, neexecutarea obligatiilor fiind cauzata in principal, de culpa debitorului, iar, in subsidiar, de culpa fideiusorului.

Bilba Daria

Legal Managing Partner