Despre autoritatea parinteasca si modul de exercitare al acesteia

Autoritatea parinteasca (in limbaj comun custodia asupra copiilor) se exercita asupra minorilor in comun de parintii acestora, indiferent ca sunt sau nu divortati, in comun (aceasta este regula) sau doar de unul dintre parinti (custodia exclusiva fiind exceptia).[1]

Trebuie retinut ca autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului de care acesta poate fi lipsit doar în situaţii ce ţin de interesul său superior, iar pentru parinte autoritatea implică numeroase obligaţii.

Autoritatea părintească, conform prevederilor art. 483 alin. (1) C. civ., reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Mai mult, ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor minori, potrivit art. 483 alin. (3) C. civ.

Practic, autoritatea parinteasca nu reprezinta in nici un caz un avantaj pentru parinte, decat din punct de vedere moral si emotional, din punct de vedere juridic, autoritatea parinteasca reprezinta un ansamblu complex de obligatii axat pe îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului, aceasta fiind exercitată în principiu de ambii părinţi împreună şi în mod egal.

Exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ constă în consultarea părinţilor la luarea deciziilor importante pentru copil (de exemplu, alegerea şcolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extraşcolare), în timp ce cu privire la actele curente va decide părintele la care locuieşte efectiv.

Singura care poate decide asupra exercitarii autoritatii parintesti doar de catre un singur parinte este instanta de judecata in calitatea sa de garant al protectiei drepturilor si intereselor copiilor minori. Pentru motive întemeiate, având în vedere, intotdeauna, interesul superior al copilului, instanta poate hotăra ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul din părinţi (custodie exclusiva).

Codul Civil stabileste prezumţia de autoritate părintească comună care poate fi răsturnată printr-o argumentaţie extrem de serioasă. Din pacate, formularea art. 318 alin. (1) Cod civil nu este una care sa asigure o usurinta in acordarea autoritatii parintesti unui singuir parinte. Legiuitorul foloseste sintagma ,, motive întemeiate’’ grevate pe interesul superior al copilului. De aceea, existenţa unor motive întemeiate se stabileşte în raport de momentul pronunţării hotărârii, iar acestea trebuie să fie concrete, nu eventuale, cum ar fi posibilitatea apariţiei unor situaţii urgente care să impună luarea unor decizii rapide în legătură cu minorul, în condiţiile în care comunicarea cu celălalt părinte se face cu dificultate.

C. civ. nu prevede care sunt situaţiile în care exerciţiul autorităţii părinteşti revine în exclusivitate unuia dintre părinţi, lăsând la latitudinea judecătorului să analizeze dacă motivele invocate de părţi se încadrează în motivele temeinice care ar justifica exercitarea autorităţii părinteşti în exclusivitate numai de către un părinte. De remarcat că, art. 507 C. civ. nu stabileşte o simplă excepţie de la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul din părinţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa (dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.).

Alte criterii ce trebuie avute in vedere de instanta la stabilirea modului de exercitare a autoritatii parintesti sunt reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: vârsta minorului, conduita morală a fiecărui părinte, gradul de ataşament faţă de copil, situaţia lor materială, posibilităţile concrete de a se ocupa efectiv de minor, precum şi afecţiunea manifestată de acesta faţă de unul sau altul dintre părinţi, posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care minorul le poate găsi la unul dintre părinţi, comportarea părinţilor faţă de minor, sexul acestuia, starea de sănătate, posibilităţile concrete ale părţilor de a se ocupa efectiv de copil, condiţiile locative ale fiecărui părinte, etc.

Conform aceleiasi legi, se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Instanţa are în vedere că, examinarea elementelor care servesc cel mai bine interesului superior al minorului este întotdeauna de o importanţă fundamentală, că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial, partea care doreste sa exercite exclusiv autoritatea parinteasca trebuie să creeze instantei convingerea că păstrarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi ar putea dăuna intereselor copilului. În acelaşi sens, art. 318 alin. (1) Cod civil, reglementând unul din efectele divorţului părinţilor asupra copilului minor, dispune că "Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi." Existenţa unor motive întemeiate se stabileşte în raport de momentul pronunţării hotărârii şi trebuie să fie concrete, nu eventuale, cum ar fi posibilitatea apariţiei unor situaţii urgente care să impună luarea unor decizii rapide în legătură cu minorul, în condiţiile în care comunicarea cu celălalt părinte se face cu dificultate.

Pentru aceasta, pot fi audiati si minorii, opinia lor, coroborată cu probele administrate, poate contribui la formarea unei convingeri a instanţei.

Un alt aspect extrem de important cu privire la stabilirea modului de exercitare a autoritatii parintesti este ca, desi parintii se pot invoi cu privire la exercitarea autoritatii, numai instanta este cea care, raportat la probatoriul administrat, ia sau nu act de învoiala părţilor. Instanta poate  cenzura convenţia părţilor în privinţa modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la minori, neexistând motive întemeiate pentru exercitarea sa doar de unul dintre parinti. Art. 506 C. civ. stabileste ca parintii pot, cu încuviinţarea instanţei de tutela, sa se înţeleaga cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia.

În stabilirea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuiesc dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra unor elemente cumulative: dovada de către părintele solicitant a suferinţei copilului care se află sub autoritatea ambilor părinţi, stabilirea unei legături de cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, demonstrarea faptului că soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către un părinte. [2]