Protejarea cetăţenilor în calitatea lor de consumatori

Protejarea cetăţenilor în calitatea lor de consumatori precum și asigurarea cadrului necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii sunt drepturi fundamentale ale acestora și sunt prevăzute în actele normative din domeniul protecției consumatorilor.

De cele mai multe ori, încheierea unor contracte de către cetățeni presupune cunoștințe juridice. Lipsa acestor cunoștințe prejudiciază uneori cetățenii de anumite drepturi și obligații. Tocmai de aceea, persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor, mai ales, împotriva contractelor de adeziune și împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esențiale din contracte.

Actele normative din domeniul protecției consumatorilor prevăd un regim sancționator, fapt ce descurajează operatorii economici în a continua să eludeze prevederile legale și mai grav, cu repercursiuni asupra consumatorilor, spre exemplu: Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. În prezent, se pot aplica sancțiuni contravenționale în cazul practicilor comerciale incorecte și se pot acorda despăgubiri consumatorilor pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor. 

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (cunoscut și sub denumirea de OPC[1]) este organul de specialitate al administrației publice centrale din România, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, care coordonează și realizează strategia și politica în domeniul protecției consumatorilor, acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează vieții, sănătății, securității și intereselor economice ale consumatorilor.

Raportul de activitate pentru anul 2018 al ANPC relevă faptul că nerespectarea prevederilor legale în domeniul protecţiei consumatorilor a fost constatată în 37.842 din cazuri, fiind aplicate sancţiuni contravenţionale, cuantumul amenzilor aplicate de ANPC fiind de 80,33 milioane lei. Ponderea proceselor verbale de constatare a contravenției aplicate pe domenii este următoarea: 41,3% la produse alimentare, 28,5% la produse nealimentare, 15% servicii nealimentare, 11% servicii alimentare, 2% servicii financiare, 2,2% alte segmente. La nivel naţional s-a înregistrat un număr de 82.241 petiţii privind conformitatea şi securitatea produselor şi serviciilor.

Astfel, unul dintre obiectivele ANPC pentru asigurarea unui înalt nivel de protecţie a consumatorilor este acela de acordare a despăgubirilor pentru consumatori ca urmare a soluţionării ca întemeiate a petiţiilor acestora.

Consumatorii au reclamat cel mai des:

  • pentru achizițiile online de produse: livrarea cu întârziere, lipsa livrării și probleme legate de retragerea din contract;
  • pentru transportul aerian: întârzieri și anulări de zboruri, probleme cu bagaje întârziate, pierdute sau deteriorate;
  • pentru serviciile turistice: imposibilitatea renunțării la rezervare, diferențe calitative între ofertă de dinaintea încheierii contractului și serviciul oferit la fața locului;
  • pentru garanții: refuzul luării măsurilor reparatorii, depășirea termenului legal de remediere;
  • pentru închirierile auto: refuzul restituirii garanției, aplicarea unor taxe suplimentare.

Reclamaţiile şi sesizările adresate ANPC pot fi depuse doar de către consumatori persoane fizice, divergenţele între operatorii economici neintrând în sfera de competenţă a ANPC. Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi se clasează, conform art. 7 din O.G. nr. 27/2002.

Conform prevederilor legale, reclamaţiile şi sesizările se fac în format scris sau în format electronic sau se depun personal. Reclamaţia/sesizarea se rezolvă în termenul legal (conform prevederilor O.G. nr. 27/2002), cu conditia ca aceasta să fie însoţită de toate documentele probatorii, respectiv factura fiscală, bon fiscal sau chitanţa, contract, certificat de garanţie sau alte documente, după caz.


[1] Până în anul 2001 a fost numit Oficiul pentru Protecția Consumatorilor (OPC)

Răspunderea juridică în cazul securității și sănătății în muncă

Încălcarea normelor juridice de securitate și sănătate în muncă, chiar dacă nu a avut ca urmare producerea unui accident de muncă, poate atrage: răspunderea disciplinară a salariaților, răspunderea civilă, contravențională sau penală. Pentru determinarea formelor răspunderii juridice se au în vedere criteriul apartenenței și formei sancțiunilor juridice aplicabile la ramura de drept.

Potrivit art.175 alin.(1) din Codul muncii, conținut similar cu al art.6 din Legea nr.319/2006, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legale de muncă și faptul că răspunderea juridică a acestuia subzistă chiar dacă el apelează la persoane sau servicii externe și de asemenea, că obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului. În plus, art.178 alin.(1) din Codul muncii arată că angajatorul răspunde de organizarea activității de asigurare a sănătății în muncă.

Obligaţia menţionată subzistă şi atunci când el încredinţează (pe bază de contract) altor persoane, agenţi, organisme, societăţi etc., luarea măsurilor de asigurare a securităţii şi sănătăţii salariaţilor din unitatea sa. Potivit acestui text legal, responsabilitatea sa nu este diminuată, restrânsă sau înlăturată de obligaţiile legale ale salariaţilor. Cu alte cuvinte, el nu s-ar putea apăra invocând că aceştia nu şi-au respectat obligaţiile instituite de lege în sarcina lor.

Răspunderea civilă

Una dintre principalele funcţii ale răspunderii civile o constituie repararea prejudiciului rezultat dintr-o anumită faptă şi, pe această cale, readucerea victimei într-o situaţie cât mai apropiată de cea anterioară momentului producerii prejudiciului.

            Potrivit art.253 alin.(1) din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Mai mult, conform art. 44 din Legea nr.319/2006, angajatorul răspunde, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat. Astfel că, prin această răspundere, se acoperă diferența dintre prejudiciul suferit de victimă și indemnizația, ajutorul material sau pensia de asigurări sociale, acordate în condițiile legii.

Răspunderea civilă în domeniul accidentelor de muncă se circumscrie normei generale statuate de Codul civil în art. 1357, potrivit căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

Prin asigurare, riscul profesional asumat de către angajator este transferat spre asigurător. Prin art.4 alin.(2) din Legea nr.346/2002, răspunderea civilă a angajatorului este antrenată pentru prejudicii dovedite și neacoperite prin asigurare. Această obligație este subsidiară, pentru că prejudiciul este acoperit de serviciile și prestațiile oferite și garantate de stat prin sistemul asigurărilor pentru accidente de muncă, și complementară, întrucât nu poate să aibă ca obiect decât partea din prejudiciu care nu a fost acoperită prin prestații.

Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului administrativ și constă într-o activitate de aplicare a sancțiunilor contravenționale persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale pe care le prevăd și sancționează contravențiile. Potrivit art.1 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, contravenția reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare de prevederile legale în vigoare.

În aceste condiții, răspunderea contravențională poateinterveni în urma săvârșirii cu vinovăție a unei fapte de încălcare a dispozițiilor referitoare la securitatea și sănătatea în muncă prevăzute, în principal, de Legea nr.319/2006, în art.39 și 40.

Conform art. 41 din Legea nr. 319/2006, specific răspunderii contravenționale este faptul că, sancțiunile contravenționale se aplică doar angajatorilor.

Constatarea contravențiilor. Contravenția se constată printr-un proces verbal încheiat de inspectorul de muncă, care aplică și sancțiunea, sub formă de amendă, în limitele prevăzute de lege, ținând cont de împrejurările în care fapta a fost săvârșită.

Astfel, răspunderea civilă și contravențională se angajează față de societate, și nu față de administratori. Daca administratorul nu își execută sau execută defectuos obligațiile ce îi revin conform contracului, legii, actului constitutiv ori hotărârii adunării generale, va răspunde față de societate, conform prevederilor din dreptul comun, anume art.220 din Codul Civil. În schimb, dacă își execută mandatul conform și fără depășirea limitelor acestuia, administratorul nu va răspunde personal pentru obligațiile pe care le contractează în numele și pe seama mandantului.

Este de menționat faptul că, în toate cazurile, răspunderea administratorului este angajată față de societate și nu față de asociați, deși aceștia din urmă au fost cei care i-au numit persoanele în funcțiile respective.

Administratorii răspund solidar față de societate, indiferent dacă lucrează împreună sau separat, întrucât exercită atribuțiile de administrare pentru aceeași societate, deci acelasi patrimoniu. De asemenea, când administrarea societății se face prin consiliu de administrație, nu are relevanță dacă membrii acestui consiliu au lucrat separat sau împreună, întrucât ei reprezintă un organ colectiv.

Se poate antrena și răspunderea proprie a administratorilor în mod exclusiv, dar numai atunci când fapta prejudiciabilă este în afara atribuțiilor pe care aceștia le exercită pentru societate, deci fapta se detașează de funcția lor de administratori.

Răspunderea penală

Răspunderea penală se angajează în cazul săvărşirii unei infracţiuni prevăzută de Codul penal. Raportul  dintre noţiunea de infracţiune contra securităţii şi sănătăţii în muncă şi cea de accident de muncă nu este un raport de identitate. Orice accident de muncă îşi poate afla cauza într-o faptă penală dar poate, de asemenea, să fie generat şi de o complexitate de fapte extrapenale.

Infracțiunile contra securităţii şi sănătăţii în muncă potrivit art.349 şi 350 din Codul penal sunt:

  • Infracţiunea de neluare a măsurilor de securitatea şi sănătate în muncă;
  • Infracţiunea de nerespectare a măsurilor luate.

          Atât angajatorul, cât și salariații au obligații legale sau contractuale de a acționa. De asemenea, în multe dintre cazuri, autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă este o infracţiune de pericol, care nu presupune producerea efectivă a accidentului de muncă sau a îmbolnăvirii profesionale. În situaţia în care se produce totuşi un accident de muncă sau o boală profesională, fiind în prezenţa unui concurs ideal de infracţiuni între infracţiunea analizată şi cea de vătămare sau, respectiv, cea de ucidere din culpă.

Subiectul activ este calificat, fiind reprezentat de persoana care are obligaţia de a lua măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă.

Circumstanţierea subiectului activ nu se face prin norma penală, ci prin dispoziţiile Legii  nr. 319/2006, din cuprinsul cărora reiese că responsabile de luarea măsurilor de protecţie a muncii sunt persoanele care conduc, organizează şi controlează procesul muncii.

Are calitatea de subiect activ al infracţiunii atât persoana care are obligaţia de a lua măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă în virtutea raporturilor de muncă, fiind învestită în acest sens prin ordin, decizie sau convenţie, cât şi persoana care exercită faptic anumite atribuţii sau funcţii, indiferent de modul în care s-a realizat învestirea.

Infracţiunea prevăzută de art. 350 din Codul penal cunoaște o variantă tip, o variantă asimilată și o variantă atenuată.

Varianta tip a infracţiunii, prevăzută la alin. (1), constă în nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. La alin. (2) este prevăzută variantă asimilată a infracţiunii care constă în repunerea în funcţiune a instalaţiilor, mașinilor și utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor. Constituie varianta atenuată a infracţiunii, potrivit alin. (3), faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite din culpă.

Subiectul activ poate fi, potrivit textului legal, orice persoană. Totuși, sintagma „orice persoană” trebuie circumstanţiată și coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 319/2006 a securităţii și sănătăţii în muncă. Astfel, pot fi subiect activ al acestei infracţiuni lucrătorii sau orice alţi participanţi la procesul de muncă, persoane care au obligaţia respectării măsurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă.

Existenţa infracţiunii presupune ca anterior săvârșirii faptei să fi fost luate măsurile de securitate și sănătate în muncă, măsuri pe care autorul să nu le respecte. Este necesar ca autorul să fi cunoscut măsurile privind securitatea și sănătatea în muncă adoptate, ceea ce se realizează, de regulă, prin instruirea celor care trebuie să respecte măsurile luate.

Urmarea imediată în cazul variantei tip constă în crearea unui pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Este vorba de un pericol concret, prevăzut în mod expres de către legiuitor în norma de incriminare și a cărui existenţă trebuie dovedită pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii. Pericolul iminent este definit la art. 5 lit. l) din Legea nr. 319/2006 ca fiind situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment.

În practică, în majoritatea cazurilor, fapta ilicită a persoanei juridice constă în neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 349 C.pen., în nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 350 C.pen., ori în lipsa de supraveghere și control care, în mod rezonabil ar fi fost aptă să prevină comiterea de infracțiuni. Elementul material al acestor infracțiuni poate fi realizat prin mai multe activități prin care se încalcă prevederile de securitate și sănătate în muncă (neexecutarea instructajului, evitarea accidentelor, angajarea unei persoane care nu are calificarea necesară cerută de lege). Dacă nu se constată o astfel de încălcare, nu se poate reține săvârșirea faptei de către persoana juridică.

Totodată, la rândul lor, aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau culpă. Fapta este săvârșită din culpă când persoana juridică desemnează persoana care urmează să îndeplinească obligațiile legale în domeniul securității și sănătății în muncă, însă aceasta nu-și îndeplinește obligațiile și se constată o neglijență repetată din partea persoanei juridice în ceea ce privește supravegherea activității angajatului; însă fapta este săvârșită cu intenție în cazul în care o asemenea persoană nici măcar nu a fost desemnată, ori dacă persoana juridică angajează o persoană pentru executarea unei activități care necesită obținerea unui atestat, cunoscând faptul că persoana angajată nu posedă un astfel de atestat.

În cazul accidentelor de muncă, se poate ajunge la tragerea la răspundere penală pentru vătămarea produsă a trei persoane distincte, respectiv a persoanei juridice, a persoanei fizice care are calitatea de organ al persoanei juridice, precum și a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracțiunii. Un exemplu care poate fi reținut aici este acela când la producerea unui accident de muncă ce a cauzat moartea sau vătămarea unei persoane au avut o atitudine culpabilă atât persoana fizică care a manevrat utilajul fără a avea un atestat prevăzut de lege, cât și organele de conducere ale societății, care au angajat prepusul în vederea manevrării utilajului, cunoscând faptul că acesta nu posedă un astfel de atestat.

În concluzie, întrucât angajatorul este cel responsabil de organizarea și asigurarea securității și sănătății în muncă, răspunderea civilă și contravențională se angajează față de societate, și nu față de administratori. Răspunderea penală, însă se angajează față de persoana responsabilă pentru luarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, adică față de persoanele care conduc, organizează şi controlează procesul muncii, putând fi angajată și față de administratori, în calitatea lor de reprezentanți ai angajatorului persoană juridică. Totodată răspunderea penală pentru nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă poate fi angajată față de orice persoană care are obligaţia respectării măsurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă.

Verificarea de scripte

Verificarea de scripte este o modalitate de validare a veridicității unui înscris. Acest lucru presupune o procedură de urmat ce este aplicabilă numai înscrisurilor sub semntărură privată.

Inscrisul sub semnătură privată este acel înscris întocmit de părți, fără intervenția vreunui organ al statului, semnat de părți sau de partea de la care emană. Așa cum îl definește Codul de procedură civilă în art.272, este înscrisul care e doar semnat de părți și care nu e supus niciunei formalități, cu excepția anumitor situații prevăzute de lege: „înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”. Acesta poate fi scris în orice limbă (înteleasă de părți), poate fi scris de mână ori tehnoredactat, dacti­lo­grafiat; se admite folosirea de formulare, în care să se completeze numai spațiile albe. Întocmirea înscrisului sub semnătură privată depinde de voința părților, dar este important ca înscrisul să aibă un conținut juridic clar, care să stabilească fără echivoc drepturile și obligațiile lor.

Singura condiție, cu caracter general, pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura autorului sau autorilor. Semnătura trebuie executată de mână (manuscrisa), iar nu dactilografiată, litografiată, executată prin parafa sau inlocuita. De asemenea, semnătura nu trebuie să cuprindă întregul nume al părții, fiind suficientă executarea semnăturii obișnuite, dar din locul unde este așezată trebuie să rezulte ca autorul ei își însușește întregul conținut al actului.

Astfel, înscrisurile nu trebuie neapărat să fie semnat de părțile litigiului, ci de părțile care îl concep, iar în unele situații numai de cele care se obligă. Prin urmare, există situații când această condiție este suprimată, cum ar fi telexul, telegrama transmise într-un anumit format, în condițiile în care originalul a fost depus semnat la oficiul poștal de către expeditor.

Excepțiile sau formalitățile au în vedere formalitatea exemplarului multiplu pentru actele sinalagmatice, mențiunea „bun și aprobat” în cazul actelor care constată obligații de plată a unor bunuri fungibile, fie cerința datei certe etc.

Înscrisurile care pot fi supuse verificării pot emana de la părțile litigiului sau de la un terț, poate fi un înscris preconstituit ca instrument probator sau poate fi un înscris care nu a fost preconstituit ca atare. Pentru a fi administrat ca probă singurul criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească este să fie administrat în cadrul probei cu înscrisuri.

Procedura verificării de scripte. Orice înscris sub semnătură privată depus la dosar în etapa administrării probei cu înscrisuri este opus adversarului care, în condițiile în care ia la cunoștință de înscris poate să îl recunoască sau să conteste scrierea ori semnătura.

Recunoașterea înscrisului nu are o formulă expresă definită de lege, ci presupune acceptarea înscrisului ca atare, prin neformularea niciunei obiecțiuni legate de veridicitatea sa probatorie. Înscrisul astfel recunoscut face deplină dovada până la proba contrarie, ceea ce semnifică faptul că cel căruia i-a fost opus poate să combată dovada conținută de acel înscris prin orice mijloc admis de lege.

Contestarea înscrisului presupune o manifestare neechivocă din partea celui căruia i se opune și constă în tăgăduirea scrierii ori a semnăturii, formulată ca atare. Contestarea se poate referi la scrierea provenită de la cel căruia înscrisul i se opune, de la autorul său, de la un terț ori chiar de la cel care opune înscrisul în proces.

Contestarea trebuie să provină exclusiv de la cel care are calitatea de parte in proces și numai dacă înscrisul i se opune ca probă. Astfel, aceasta nu poate proveni de la alt participant la proces, de la instanță ori dacă înscrisul este adus în proces cu alt scop.

Potrivit art.301 din Cod de procedură civilă, contestarea se face în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a o formula. Prin urmare, procedura nu va putea fi inițiată în căile de atac dacă înscrisul a fost administrat în fazele anterioare, chiar dacă partea solicită readministrarea probelor. Cu toate acestea, dacă proba solicitată nu a fost încuviințată în primele etape procesuale, iar în căile de atac urmează proba să fie administrată prima dată, cel căruia i se opune are dreptul de a contesta înscrisul.

Contestarea înscrisului în condițiile art.301 Cod de procedură civilă impune instanței obligația verificării de scripte. În aceste condiții, instanța nu poate refuza inițierea verificării de scripte pe considerentul că nu are îndoieli cu privire la veridicitatea înscrisului. Cu toate acestea, instanța poate reveni asupra obligației de realizare a verificării dacă, după formularea contestației, partea care îl opune arată că renunță la probă.

Verificarea de scripte se realizează de către instanță, în mod nemijlocit, urmând să stabilească metoda de verificare a înscrisului, respectiv (art.302 din Cod de procedură civilă):

  1. Compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate. Metoda comparativă presupune existența la dosar și a altor elemente de comparație pe care instanța le confruntă cu înscrisul contestat. De asemenea, instanța poate solicita părților de a prezenta mostre comparative a căror autenticitate aceștia nu o contestă.
  2. Expertiza. Instanța poate dispune efectuarea unei expertize grafoscopice, de specialitate IT ori alt tip de expertiză de specialitate sau criminalistică, luând toate măsurile procedurale adecvate administrării acesteia.
  3. Orice alte mijloace de probă admise de lege. În aceste cazuri, partea poate fi interogată asupra autenticității scrierii sau dacă înscrisul provine de la un terț, acesta poate fi citat ca martor pentru verificarea autenticității actului.

Potrivit art. 302 alin.(2) din Codul de procedură civilă, preşedintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa părţi din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaştere a scrierii sau semnăturii. Astfel, se instutie o prezumție simplă, a cărei greutate instanța o poate aprecia în cadrul evaluării probelor

Metodele de comparare nu sunt exclusive, recurgerea la o metodă nu le exclude pe celelalte. Art. 303 din Cod de procedură civilă impune o anumită succesiune a acestora în funcție de caracterul progresiv de certitudine. Astfel, dacă instanța se consideră lămurită asupra autenticității înscrisului ca urmare a verificării directe pe care le realizează prin metoda comparativă, aceasta va pronunța o încheiere interlocutorie. Dacă metoda comparativă este neconvingătoare pentru instanță, se va recurge la efectuarea unei expertize, obligând părțile să depună de îndată înscrisuri de comparație. Înscrisurile de comparație depuse pentru verificare vor fi semnate de președinte, grefier și de părți. În aceste condiții, părțile nu sunt în drept de a cere termen pentru luare la cunoștință, ci le pot consulta la termenul la care au fost depuse.

Pentru efectuarea expertizei, înscrisurile de comparație sunt: înscrisurile autentice; înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părţi; partea din înscris care nu este contestată; scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanţei.

Obligatia de plata a TVA pentru persoane fizice in cazul achizitiei de terenuri si/sau de constructii in scopul vanzarii

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform prevederilor Codului Fiscal.

In ceea ce priveste notiunea de persoana impozabila, din punct de vedere al taxei pe valoarea adaugata, aceasta este definita in Titlul VII din Codul Fiscal astfel: orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute de lege, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Activitatile economice prevazute de lege, pe care le-am mentionat mai sus, sunt: activitatile producatorilor, comerciantilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitatile extractive, agricole si activitatile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economica exploatarea bunurilor corporale in scopul obtinerii de venituri cu caracter de continuitate. Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în concordanţă cu principiul de bază al sistemului de TVA potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacţii, indiferent de forma lor juridică.

Codul fiscal prevede, de asemenea, care anume sunt operaţiunile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoare adaugata, acestea fiind: livrarea de bunuri, prestarea de servicii, schimburile de bunuri sau servicii, achizitiile intracomunitare de bunuri si importul de bunuri.

In continuare, vom prezenta situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile, astfel cum sunt prevazute de Codul fiscal si de Normele de aplicare ale acestuia.

In primul rand, este necesar sa mentionam faptul ca persoanele fizice nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când obţin venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri, care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. În categoria bunurilor utilizate în scopuri personale se includ construcţiile şi, după caz, terenul aferent acestora, proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în scop de locuinţă, inclusiv casele de vacanţă, orice alte bunuri utilizate în scop personal de către persoana fizică, precum şi bunurile de orice natură moştenite sau dobândite ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate.

Persoana fizică, care nu a devenit deja persoană impozabilă pentru alte activităţi, se consideră că realizează o activitate economică din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, dacă acţionează ca atare, de o manieră independentă, şi activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 269 alin. (2) din Codul fiscal.

În cazul construirii de bunuri imobile de către o persoană fizică, în vederea vânzării, activitatea economică este considerată începută în momentul în care persoana fizică respectivă intenţionează să efectueze o astfel de activitate, iar intenţia acesteia trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu, faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare iniţierii activităţii economice. Activitatea economică este considerată continuă din momentul începerii sale, incluzând şi livrarea bunului sau părţilor din bunul imobil construit, chiar dacă este un singur bun imobil.

In cazul achizitiei de terenuri si/sau de constructii de catre persoana fizica in scopul vanzarii, livrareaacestor bunuri reprezinta o activitate cu caracter de continuitate daca persoana fizica realizeaza mai mult de o singura tranzactie in cursul unui an calendaristic. Totusi, daca persoana fizica deruleaza deja constructia unui bun imobil in vederea vanzarii, activitatea economica fiind deja considerata inceputa si continua, orice alte tranzactii efectuate ulterior nu vor mai avea caracter ocazional. Desi prima livrare este considerata ocazionala, daca intervine o a doua livrare in cursul aceluiasi an, prima livrare nu va fi impozitata, dar va fi luata in considerare la calculul plafonului prevazut la art. 310 din Codul fiscal, adica 88.500 euro (al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie, respectiv 300.000 lei).

Persoana impozabilă stabilită în România conform art. 266 alin. (2) lit. a), a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 88.500 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie, respectiv 300.000 lei, poate aplica scutirea de taxă, pentru operaţiunile prevăzute la art. 268 alin.(1), cu excepţia livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 294 alin.(2) lit. b).

In conformitate cu prevederile art. 292 alin. (2) lit.f) din Codul fiscal, sunt scutite de TVA „livrarea de constructii/parti de constructii si a terenurilor pe care sunt construite, precum si a oricaror altor terenuri. Prin exceptie, scutirea nu se aplica pentru livrarea de constructii noi, de parti de constructii noi sau de terenuri construibile”.

Cifra de afaceri care serveşte drept referinţă pentru aplicarea alin. (1) este constituită din valoarea totală, exclusiv taxa în situaţia persoanelor impozabile care solicită scoaterea din evidenţa persoanelor înregistrate în scopuri de TVA, a livrărilor de bunuri şi a prestărilor de servicii efectuate de persoana impozabilă în cursul unui an calendaristic, taxabile sau, după caz, care ar fi taxabile dacă nu ar fi desfăşurate de o mică întreprindere, a operaţiunilor rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România conform art. 297 alin. (4) lit. b), a operaţiunilor scutite cu drept de deducere şi, dacă nu sunt accesorii activităţii principale, a operaţiunilor scutite fără drept de deducere prevăzute la art. 292 alin. (2) lit. a), b), e) şi f). Prin excepţie, nu se cuprind în cifra de afaceri prevăzută la alin. (1), dacă sunt accesorii activităţii principale, livrările de active fixe corporale, astfel cum sunt definite la art. 266 alin. (1) pct. 3 (active corporale fixe reprezintă orice imobilizare corporală amortizabilă, construcţiile şi terenurile de orice fel, deţinute pentru a fi utilizate în producţia sau livrarea de bunuri ori în prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative), şi livrările de active necorporale, efectuate de persoana impozabilă.

Sintetizand, daca o persoana fizica realizeaza o tranzactie imobiliara, iar in cursul aceluiasi an calendaristic mai incheie o tranzactie, incepand cu cea de –a II a tranzactie vanzatorul devine platitor de TVA, daca a doua tranzactie este taxabila si valoarea cumulata a acesteia cu cea a primei livrari, depaseste plafonul de scutire prevazut de art.310 Cod fiscal, adica 88.500 euro (echivalentul a 300.000 lei). In schimb, daca o persoana fizica realizeaza o singura tranzactie imobiliara in cursul unui an calendaristic si aceasta depaseste plafonul de 300.000 lei, se va datora taxa pe valoare adaugata indiferent daca aceasta persoana mai incheie sau nu alte tranzactii ulterioare. De asemenea, daca o persoana fizica incheie o singura tranzactie in cursul unui an calendaristic, tranzactie care se incadreaza sub plafonul de 300.000 lei, acesta va datoria totusi TVA in cazul in care este vorba despre livrarea unei constructii noi, a unor parti din constructia noua sau a unui teren construibil, aceste activitati fiind excluse de la regimul scutirii de taxa prevazut de art.292 Cod Fiscal. Asadar, legiuitorul a scos de sub incidenta regimului scutirii de TVA, livrarea unei constructii noi, a unei parti a acesteia sau a unui teren construibil.

Cu privire la tranzactiile pe care urmeaza sa le efectueze un contribuabil cu terenuri aflate in intravilan, curti, constructii se retin urmatoarele dispozitii:

In cazul imobilelor formate din terenuri si constructii, pentru a stabili reguimul de impozitare din punct de vedere al TVA, se retin relevante prevederile pct.55 alin. (1) din Norme, date in aplicarea art.292 alin.(2) litera f) din Codul fiscal, potrivit carora,  atunci când se livrează un corp funciar unic format din construcţia şi terenul pe care aceasta este edificată, identificat printr-un singur număr cadastral:

a) terenul pe care s-a edificat construcţia urmează regimul construcţiei, dacă valoarea acestuia este mai mică decât valoarea construcţiei aşa cum rezultă din raportul de expertiză/evaluare;

b) construcţia va urma regimul terenului pe care este edificată, dacă valoarea acesteia este mai mică decât valoarea terenului aşa cum rezultă din raportul de expertiză/evaluare;

c) dacă terenul şi construcţia au valori egale, aşa cum rezultă din raportul de expertiză/evaluare, regimul corpului funciar se stabileşte în funcţie de bunul imobil cu suprafaţa cea mai mare. Se va avea în vedere suprafaţa construită desfăşurată a construcţiei.

Aceste prevederi nu se aplică în situaţia în care se livrează un teren pe care se află o construcţie a cărei demolare a început înainte de livrare şi a fost asumată de vânzător. Asemenea operaţiuni de livrare şi de demolare formează o operaţiune unică în ceea ce priveşte TVA, având în ansamblu ca obiect livrarea unui teren, iar nu livrarea construcţiei existente şi a terenului pe care se află aceasta, indiferent de stadiul lucrărilor de demolare a construcţiei în momentul livrării efective a terenului.

Cu privire la momentul fata de care se va calcula TVA, Codul Fiscal introduce doua notiuni: faptul generator, anume faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei si, respectiv, exigibilitatea platii taxei, adicadata la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului. Cu privire la exigibilitatea platii taxei, aceasta intervine la data la care are loc faptul generator, cu urmatoarele exceptii:

–          exigibilitatea intervine la data emiterii unei facturi, înainte de data la care se produce faptul generator;

–          exigibilitatea intervine la data la care se încasează avansul, pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator;

Baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate în interiorul ţării:

Potrivit art. 286 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, subvenţiile legate direct de preţul bunurilor livrate şi/sau al serviciilor prestate, se includ în baza de impozitare a taxei. Sunt luate în considerare subvenţiile primite de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Uniunii Europene sau de la bugetul asigurărilor sociale de stat. Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru aceste subvenţii intervine la data încasării lor de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Uniunii Europene sau de la bugetul asigurărilor sociale de stat. Se consideră că subvenţia este legată direct de preţ dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

–          subvenţia este concret determinabilă în preţul bunurilor şi/sau al serviciilor, respectiv este stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate, în sume absolute sau procentual;

–          cumpărătorii trebuie să beneficieze de subvenţia acordată furnizorului/prestatorului, în sensul că preţul bunurilor/serviciilor achiziţionate de aceştia trebuie să fie mai mic decât preţul la care aceleaşi produse/servicii s-ar vinde/presta în absenţa subvenţiei.

Cota standard de 19% se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse, iar nivelul acesteia este:

Pentru livrările de bunuri/prestările de servicii taxabile, respectiv cele care sunt supuse cotei standard de TVA sau cotelor reduse de TVA, prevăzute de art. 291 din Codul fiscal, taxa colectată se determină după cum urmează:

–          se aplică cota legală de TVA la contravaloarea livrării/prestării, în cazul în care rezultă că părţile au convenit că TVA nu este inclusă în contravaloarea livrării, sau în cazul în care contrapartida nu este stabilită de părţi, ci este stabilită prin lege, prin licitaţie, printr-o hotărâre a instanţei, sau alte situaţii similare, şi nu include taxa;

–          contrapartida unei livrări de bunuri/prestări de servicii trebuie considerată ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată, taxa determinându-se prin aplicarea procedeului sutei mărite, respectiv 20 x 100/120 în cazul cotei standard şi 19 x 100/119 începând cu data de 1 ianuarie 2017, 9 x 100/109 sau 5 x 100/105 în cazul cotelor reduse, în următoarele situaţii:

1. atunci când părţile au convenit că TVA este inclusă în contravaloarea livrării/prestării;

  1. în cazul livrărilor de bunuri şi/sau prestărilor de servicii direct către populaţie pentru care nu este necesară potrivit legii emiterea unei facturi;

3. în orice situaţie în care contrapartida nu este stabilită de părţi, ci este stabilită prin lege, prin licitaţie, printr-o hotărâre a instanţei, sau alte situaţii similare, şi include taxa sau nu există nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată;

4. atunci când preţul unui bun/serviciu a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul/prestatorul bunului/serviciului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată colectate pentru operaţiunea supusă taxei, şi furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la beneficiar taxa pe valoarea adăugată care ar fi trebuit colectată pentru operaţiunea respectivă. Poate fi acceptată ca mijloc de probă a faptului că furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la beneficiar taxa pe valoarea adăugată, inclusiv o declaraţie pe propria răspundere a furnizorului.

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele livrări de bunuri şi prestări de servicii:

a) livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei. În sensul prezentului titlu, prin locuinţă livrată ca parte a politicii sociale se înţelege: (…) livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 m2, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 450.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de persoane fizice. Suprafaţa utilă a locuinţei este cea definită prin Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Anexele gospodăreşti sunt cele definite prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Cota redusă se aplică numai în cazul locuinţelor care în momentul vânzării pot fi locuite ca atare.

Cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 282 alin. (2), pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei.

Persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, dacă aceasta este datorată în conformitate cu prevederile prezentului titlu, este persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii, cu excepţia cazurilor pentru care beneficiarul este obligat la plata taxei conform alin. (2) – (6) şi art. 331.

Taxa este datorată de orice persoană înregistrată conform art. 316 sau 317, căreia i se livrează produsele prevăzute la art. 275 alin. (1) lit. e) sau f), dacă aceste livrări sunt realizate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în România sau nu este considerată a fi stabilită pentru respectivele livrări de bunuri pe teritoriul României conform prevederilor art. 266 alin. (2), chiar dacă este înregistrată în scopuri de TVA în România conform art. 316 alin. (4) sau (6).

In cazul microintreprinderilor:

O microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:

–          a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exerciţiului financiar în care s-au înregistrat veniturile;

–          capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale;

–          nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la instanţele judecătoreşti, potrivit legii.

Persoanele juridice române aplică impozitul reglementat de prezentul titlu începând cu anul fiscal următor celui în care îndeplinesc condiţiile de microîntreprindere prevăzute mai sus.

Prin excepţie de la prevederile art. 47 alin. (1), microîntreprinderile care au subscris un capital social de cel puţin 45.000 lei şi au cel puţin 2 salariaţi pot opta, o singură dată, să aplice prevederile titlului II (impozitul pe profit) începând cu trimestrul în care aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ, opţiunea fiind definitivă. În cazul în care aceste condiţii nu sunt respectate, persoana juridică aplică prevederile prezentului titlu începând cu anul fiscal următor celui în care capitalul social este redus sub valoarea de 45.000 lei şi/sau numărul salariaţilor scade sub 2, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47 alin. (1). În cazul în care, în perioada în care persoana juridică aplică prevederile titlului II, numărul de salariaţi variază în cursul anului, în sensul scăderii sub 2, condiţia trebuie reîndeplinită în termen de 60 de zile, termen care se prelungeşte şi în anul fiscal următor. Ieşirea din sistemul de impunere pe veniturile microîntreprinderilor ca urmare a opţiunii se comunică organelor fiscale competente, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală. Calculul şi plata impozitului pe profit de către microîntreprinderile care optează să aplice prevederile titlului II se efectuează luând în considerare veniturile şi cheltuielile realizate începând cu trimestrul respectiv.

Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. Cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor sunt:

–          1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariaţi;

–          3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi.

Prin exceptie, pentru persoanele juridice române nou-înfiinţate, care au cel puţin un salariat şi sunt constituite pe o durată mai mare de 48 de luni, iar acţionarii/asociaţii lor nu au deţinut titluri de participare la alte persoane juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la data înregistrării persoanei juridice române, potrivit legii. Cota de impozitare se aplică până la sfârşitul trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni.

Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de 1.000.000 euro, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit această limită.Persoanele juridice române plătitoare de impozit pe profit comunică organelor fiscale competente aplicarea sistemului de impunere pe veniturile microîntreprinderilor, până la data de 31 martie inclusiv a anului pentru care se plăteşte impozitul pe veniturile microîntreprinderilor.Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

In cazul PFA:

O persoana fizica autorizata datoreaza la bugetul de stat urmatoarele taxe:

• impozit pe venit (10%) – stabilit in sistem real (10% din venitul net calculat ca diferenta intre veniturile brute si cheltuielile deductibile) sau norma de venit (10% din norma de venit publicata pentru activitatea pentru care exista autorizare);

• CAS (25%) – daca persoana fizica autorizata obtine pe parcursul unui an un venit net mai mare decat 12 salarii minime brute pe economie (plafon 2018 – 22.800 lei; plafon 2019 – 24.960 lei);

• CASS (10%) – daca persoana fizica autorizata obtine pe parcursul unui an un venit net mai mare decat 12 salarii minime brute pe economie (plafon 2018 – 22.800 lei, plafon 2019 – 24.960 lei).

Conform art.150 din Codul fiscal, persoanele fizice asigurate in sisteme proprii de asigurari sociale, care nu au obligatia asigurarii in sistemul public de pensii potrivit legii, precum si persoanele care au calitatea de pensionari nu datoreaza contributia de asigurari sociale (CAS), pentru veniturile obtinute in calitate de titular PFA, insa nu este scutit de plata contributiei de asigurari sociale de sanatate(CASS), daca veniturile estimate sau realizate de PFA depasesc 24.960 lei (12 salarii minime brute pe tara).

Contributia de asigurari sociale (CAS) este in cota de 25% si se  aplica la o baza de calcul reprezentata de venitul ales de contribuabil, care nu poate fi mai mic decat nivelul a 12 salarii minime brute pe tara, conform art. 137 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 148 si art. 151 din Codul fiscal.

Prin urmare, medicul in calitate de PFA, are obligatia de a plati CASS si CAS daca a estimat in anul 2019, un venit net peste plafonul de 24.960 lei (2080 x 12).

Conform prevederilor de la art. 151 alin.(10) si (13) din Codul fiscal, daca persoana fizica incepe sa desfasoare o activitate economica in cursul anului, iar venitul efectiv realizat (recalculat) depaseste plafonul minim, datoreaza CAS iar venitul ales ca baza de calcul, nu poate fi mai mic decat plafonul 12 salarii minime pe economie (24.960 lei).

Persoana fizica care obtine venituri din activitati independente datoreaza contributia de asigurari sociale de sanatate daca realizeaza venituri anuale cumulate cel putin egale cu 12 salarii de baza minime brute pe tara din una sau mai multe surse de venituri:

–    venituri nete din activitati independente,

–    venituri din drepturi de proprietate intelectuale,

–    venituri din asocierea cu o persoana juridica,

–    venituri nete din cedarea folosintei bunurilor,

–    venituri din investitii,

–    venituri nete din activitati agricole, silvicultura si piscicultura,

–    venituri brute din alte surse, definite conform Codului fiscal.

Veniturile care se iau in calcul sunt:

a) venitul net/brut sau norma de venit din activitati independente;

b) venitul net din drepturi de proprietate intelectuala, stabilit dupa acordarea cotei de cheltuieli forfetare;

c) venitul net distribuit din asocieri cu persoane juridice,;

d) venitul net sau norma de venit, dupa caz, pentru veniturile din cedarea folosintei bunurilor;

e) venitul si/sau castigul din investitii. In cazul veniturilor din dividende si din dobanzi se iau in calcul sumele incasate;

f) venitul net sau norma de venit, dupa caz, pentru veniturile din activitati agricole, silvicultura si piscicultura;

g) venitul brut si/sau venitul impozabil din alte surse.

Contributia la sistemul asigurarilor sociale sanatate se datoreaza pentru veniturile cumulate (venituri nete din activitati independente, din drepturi de proprietate intelectuala, venituri din asocierea cu o persoana juridica, venituri nete din cedarea folosintei bunurilor, venituri din investitii,venituri nete din activitati agricole, silvicultura si piscicultura,venituri brute din alte surse, definite conform Codului fiscal) cu exceptia veniturilor din salarii.

Conform prevederilor de la art. 68 alin. (4) lit. a), b) si i) incepand cu anul 2018, conditiile generale pe care trebuie sa le indeplineasca cheltuielile efectuate in scopul desfasurarii activitatii independente, pentru a putea fi deduse, in functie de natura acestora, sunt:

a) sa fie efectuate in cadrul activitatilor independente, justificate prin documente;
b) sa fie cuprinse in cheltuielile exercitiului financiar al anului in cursul caruia au fost platite;
i) sa reprezinte contributii de asigurari sociale platite la sistemele proprii de asigurari sociale si/sau contributii profesionale obligatorii platite, potrivit legii,organizatiilor profesionale din care fac parte contribuabilii;”

Prin urmare, contributia de asigurari de sanatate (CASS) devine nedeductibila incepand cu anul 2018, calculul se face in functie de salariul minim (2080 lei in anul 2019) si nu in functie de venitul net realizat, indiferent de veniturile realizare peste plafonul a 12 salarii minime brute pe economie.

Pentru anul 2019, salariul minim este 2.080 lei, astfel ca plafonul pentru calculul contrbutiilor sociale s-a majorat la 24.960 lei (2.080 x 12 luni).

Nerealizarea măsurilor notificate și neasigurarea sumelor necesare proiectării și executării lucrărilor de intervenție

Cu ocazia lucrărilor de intervenție pentru reabilitarea structural-arhitecturală a anvelopei în vederea creşterii calităţii ambiental-arhitecturale a asupra clădirilor cu mai multe etaje, demarate de către Primărie, prin Administrația municipală pentru consolidarea clădirilor cu risc seismic, numeroși proprietari, persoane fizice ale apartamentelor sunt notificați în vederea nerespectării obligațiilor legale, și anume nerealizarea măsurilor notificate și neasigurarea sumelor necesare proiectării și executării lucrărilor de intervenție

Pentru imobilele vizate pentru lucrările de intervenție, care sunt clădiri cu mai multe etaje și apartamente, în care există propietăți comune și individuale, deținătorul clădirii este identificat prin asociația de proprietari (art.659 din Cod civil).

Potrivit art.63 din Legea nr.196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, administrarea, exploatarea, întreţinerea, repararea, reabilitarea şi/sau modernizarea, după caz, a proprietăţii comune aferente condominiului sunt în sarcina asociaţiei de proprietari, iar cheltuielile legate de aceste activităţi reprezintă cheltuieli comune.

Asa cum rezultă din Anexa 1 la Legea nr. nr.153/2011 privind măsuri de creștere a calității arhitectural-ambientale a clădirilor, care stabilește conținutul cadru al notificării de către primar, Asociația de proprietari trebuie notificată, și nu propietarul persoană fizică a unui apartament.

Art. 29 din lege stabilește obligația deținătorilor de construcții notificați de a își da acordul, ori, după caz, de a hotărî realizarea măsurilor notificate. Mai mult, prevederile Legii nr.153/2011 cu privire la modul de finanțare, face referire la posibilitatea finanțării executării lucrărilor de intervenție în proporție de 50% din fondul de reparații al asociației de proprietari din valoare totală a cheltuielilor.

Astfel, din modul de redactare a acestor prevederi, Notificarea de către primar se face către Asociația de proprietari.

Potrivit prevederilor art.10 din Legea nr.153/2011, deținătorii notificați au obligația de a transmite primăriei hotărârea asociației de proprietari privind realizarea măsurilor notificate și asigurarea sumelor necesare proiectării și executării lucrărilor de intervenție.

În temeiul art.53 lit.e) din Legea nr.196/2018, Adunarea generală a proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari adoptă hotărâri privind executarea lucrărilor de întreţinere, reparaţii, modernizare, consolidare şi reabilitare termică şi eficienţă energetică a condominiului. De asemenea, Adunarea generală adoptă hotărâri în vederea acoperirii cheltuielilor pentru consolidarea şi modernizarea condominiului, […], precum şi pentru reabilitarea structural- arhitecturală a anvelopei în vederea creşterii calităţii ambiental-arhitecturale a condominiului.

Prin urmare, Asociația de proprietari are obligația de a respecta și de a pune în aplicare prevederile art. 10 din lege, respectiv de a transmite primăriei hotărârea menționată mai sus.

Astfel, în ceea ce privește notificarea proprietarilor persoane fizice a apartamentelor pentru nerespectarea obligațiilor legale de către primărie, nu se poate reține faptul că, aceștia sunt de drept puși în întârziere prin nerespectarea în termenul legal precizat a obligațiilor prevăzute la art. 10 coroborat cu art.8 alin.(1) lit.d) din Legea nr.153/2011, respectiv nerealizarea măsurilor notificate și neasigurarea sumelor necesare proiectării și executării lucrărilor de intervenție.