ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

În societatea modernă, activitatea jurnalistică, presa în general şi jurnaliştii în special, reprezintă un garant al democraţiei. Zilnic, de nenumărate ori, auzim, citim, analizăm, comentăm ştiri scrise de ziarişti, ne formăm opinii despre oameni, locuri, evenimente în funcţie de cele scrise de ei.

Dar, libertatea de exprimare, oricât de esenţială ar fi într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii și a moralei publice, garantarea autorităţii și imparţialităţii puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputaţia și drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanţa europeană care a creat o adevărată jurisprudenţă referitoare la libertatea de exprimare a jurnaliştilor şi care a subliniat în repetate rânduri că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilităţi” .
În plus, poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifica recunoașterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, adică să fie previzibile și accesibile, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică şi să îndeplinească cerinţa proporţionalităţii, ceea ce presupune un balans între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Dreptrurilor Omului prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor și responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariștii, în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce privește dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală. Așadar, există o zonă de interacţiune între individ și terţi care, chiar și într-un context public, aparţine „vieţii private” .
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate care fac afirmaţii denigratoare, dacă aceste afirmaţii reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credinţă.
Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Legat de acest aspect, instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, datorită îndatoririlor și responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de Convenţie ziariștilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceștia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informaţii abile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
Astfel, elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt:
- calitatea și funcţia persoanei criticate,
- forma/stilul și contextul mesajului critic,
- contextul în care este redactat articolul,
- interesul public pentru tema dezbătută
- buna-credinţă a jurnalistului,
- conceptele de judecată de valoare și situaţiile faptice și raportul dintre ele,
- doza de exagerare a limbajului folosit,
- natura și severitatea sancţiunii aplicate ,
- motivarea hotărârii jurnalistului cu privire la afirmaţiile sale.
În concluzie, este greu pentru un jurnalist care dezbate probleme de interes public, care critică conduita unor funcţionari publici ori politicieni să fie echidistant, elegant în exprimare, mai ales atunci când informaţiile ori ideile pe care trebuie să le transmită ofensează, șochează sau deranjează.
Astfel, rolul presei nu este unul tocmai uşor în societatea contemporană. Pe de o parte, joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică, având sarcina de a comunica informaţii și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general, iar pe de altă parte nu trebuie să depășească anumite limite în exprimare, limite care ţin în special de protecţia reputaţiei și drepturilor celuilalt.

Sursă: Curtea CEDO, cauza nr.114/95, Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999, parag. 49, Curtea CEDO, cauza nr. 45672/99, Sabou și Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea CEDO, cauza 33348/96, Cumpănă și Mazăre c. României, Recueil 2004