ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Zilele Bucureştiului! În weekendul care a trecut a fost o atmosferă caldă în oraş, cu oameni pe stradă, cu agitaţie, cu evenimente care mai de care mai gureşe, aşa cum de altfel îi stă bine oricărui mare oraş. Aproape fiecare piaţă găzduia câte o manifestare, fiecare parc câte un eveniment. Vreme frumoasă, soare blând de toamnă, pofta de viaţă a oamenilor era la maxim, de parcă încercau să ia cu ei ultima căldură a verii, înainte de a se retrage în case, în ploi şi în cenuşiul toamnei.

Toate parcurile erau pline, părinţi, copii, tineri, vârstnici, într-un cuvânt oameni care refuzau să stea în casă tentaţi fiind de vremea frumoasă şi de evenimentele ce urmau să aibă loc în parcurile din oraş, căci Bucureştiul mai are încă câteva parcuri frumoase, bine localizate şi cu tradiţie.

Am fost în Cişmigiu, unde nu mai fusesem de mult, aşteptându-ma să găsesc o atmosferă de sărbătoare. De sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, adică muzică plăcută, spectacole pentru copii, flori, animăluţe îngrijite, bănci curate, oameni civilizaţi. Dar cum aşteptarea nu este aceeaşi cu realitatea, am găsit sâmbătă dimineaţa, a se reţine, dimineaţa cînd încă nu avusese cine să facă mizerie, un parc murdar, abandonat parcă, cu bănci pline de găinaţ de porumbel, cu alei nemăturate, nespălate de secole… Aveai impresia că te găseşti într-un loc pierdut, încremenit în timp, nicidecum într-un parc aflat în sărbătoare, în care, peste doar câteva ore, urma bătaia cu flori! Lângă spaţiul de joacă al copiilor, se află, cum este şi firesc, lacul cu gâşte, lebede şi raţe, cei mici fiind foarte încântaţi de prezenţa păsărilor. Aceasta ca să nu pomenim de rolul educativ al păsărilor în viaţa unor copii prin excelenţă citadini, copii care trebuie învăţaţi să iubească animalele, să le hrănească, să le îngrijească şi cum altfel să o facă, mai frumos, decât în parc, la joacă! Păsările pe care le-am vazut în Cişmigiu erau nişte copii flămânde ale unor păsări, înconjurate de un gard mare de fier, prin care copii îşi strecurau cu greu mânuţele ca să se joace cu ele, întinzându-le pe post de iarbă nişte uscături murdare, culese din rigola aflată în apropierea gardului.

În mijloc trona o baltă, evident necurăţată, că doar de aia e baltă şi nu lac, în care nişte lebede negre, frumoase şi delicate, îşi scufundau cu disperare gâturile subţiate de foame, revenind la suprafaţă neliniştite că iar nu găsiseră nimic de mâncare.

Pe lângă baltă, până în gard, raţele, frumoase şi ele, de la natură, nu că ar fi fost îngrijite de mâna omului, ciuguleau în praf după câte ceva de mâncare, agitate şi ele de lipsa oricărei surse de hrană.

Şi totul a culminat cu ţarcul păunilor în care se aflau câţiva păuni fără coadă – adică nişte curci – pentru că s-a luat hotărârea, probabil în rândul celor care administrează parcul, că e mai bine să li se taie cozile din care atârnau pene fără vlagă, într-o dezordine dureroasă, decât să fie îngrijite.

În această atmosferă tristă m-am bucurat de un singur lucru: copiii, mici fiind, nu şi-au dat seama de foamea care stăpânea păsăretul din parc, bucurându-se că au văzut lebede, raţe şi pseudo-păuni, căci fără coadă păunul nu e păun!

După vreo oră însă, cu toată bucuria copiilor, am cedat şi am plecat din parcul care deja începuse să miroasă a mititei şi în care urmau să aibă loc bătăi cu flori, celebrând astfel Bucureştiul şi cei 555 de ani ai săi!

În semn de respect pentru oamenii civilizaţi din oraşul acesta, Domnilor primari, vă rog, nu ne mai daţi doar artificii şi mititei, ci parcuri curate, cu animale frumoase şi hrănite care să nu îţi inspire milă, ci dragoste de natură şi frumos. Credeţi-mă, nu vă cerem imposibilul!