Aplicarea raspunderii contractuale versus aplicarea raspunderii delictuale pentru soultionarea cererii de chemare in judecata ca urmare a încetării contractului de prestări servicii de pază şi securitate încheiat între părţi.

Stabilirea cauzelor exclusive de reclamant, nu de instanta de judecata.

Reclamă a formulat o acțiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenția de restituire a echipamentelor tehnice montate de reclamantă la obiectivele pârâtei, restituire care se impune ca urmare a încetării contractului dintre părți și a fost fundamentală în drept pe dispoziție de drept material care caracterizează. conținutul și natura dreptului de proprietate și acțiunea în revendicare.

Cauza acțiunilor presupunea analiza exclusivă a premiselor acțiuni în revendicare mobilă, configurată ca fiind acțiunea proprietății nepotrivită împotriva posesorului neproprietar sau împotriva celui care deține bunul fără drept.

Instanță de fond și de apel a apreciat cauza acțiunilor într‑o răspundere contractuală, statuând că reclamanta nu a probat, în virtutea contractului, că a predat posesia bunurilor părăsite ori că a transmis această posesie la încetarea lui, legând indisolubil acest fapt material de efecte. contractului.

In fapt, intre parti sa incheiat un contract de servicii de paza, care a incetat, prestatorul proprietar cerand restituirea echipamentelor de paza montate pentru prestarea seerviciilor.

Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea, împotriva sentinţelor, prestatorul a declaraţiei apel, care a fost respins ca nefondat.

În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. S-a arătat că, deşi a fost învestită cu o acţiune în revendicare a unor bunuri mobile reprezentând echipamente tehnice de securitate, instanţa nu a analizat condiţiile acţiunii în revendicare, ci s‑a limitat la a reţine că, potrivit contractului de prestări servicii, intimata nu avea obligaţia de a restitui echipamentele. Aşadar, instanţa de apel a analizat acţiunea de restituire în temeiul răspunderii contractuale, iar nu în temeiul acţiunii în revendicare prevăzute de art. 555 C.civ., astfel că hotărârea conţine motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că, desi considerentele hotărârii atacate nu cuprind motivele de drept care au condus la soluţia pronunţată, deducând silogismul judiciar care justifică dispozitivul, se constată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 555 şi urm., art. 563 şi urm. şi art. 1.166 C. civ., întrucât nu a analizat condiţiile acţiunii în revendicare, ci cele ale angajării răspunderii contractuale, reţinând în mod greşit că echipamentele de securitate montate la obiectivele intimatei nu au intrat în posesia/detenţia acesteia din urmă, iar după încetarea contractului intimata nu a avut paza juridică a acestora.

Recursul este fondat.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a hotărât cauza pe baza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, examinând temeinicia pretenţiei pe fundamentul răspunderii contractuale, iar nu pe cel al acţiunii în revendicare, care a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte subliniază că este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într‑o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligaţie este îndeplinită de către instanţă dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanţa identifică cu rigoare instituţia juridică de drept material pe baza căreia rezolvă raportul juridic litigios din dosar.

Înalta Curte constată că, în motivare, instanţa de apel nu a stabilit care sunt normele de drept material considerate incidente în cauză şi nici nu a stabilit cu rigoare instituţia de drept incidentă în raportul juridic examinat, lăsând să se întrevadă examinarea cauzei pe temeiuri contractuale, de vreme ce a statuat că potrivit contractului nu a existat o obligaţie a intimatei de predare a echipamentelor tehnice la data încetării acestuia ori că din cuprinsul proceselor‑verbale încheiate în perioada contractuală nu rezultă că intimata a preluat în possie aceste echipamente.

Pe aceste premise, instanţa de apel a stabilit, totodată, că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, pentru că intimata‑pârâtă nu a avut niciodată posesia bunurilor ori pentru că bunurile revendicate au natura unor bunuri de gen şi că acestea şi‑au pierdut identitatea între altele, similare, montate de noua societate de pază şi securitate în parcurile eoliene deţinute de pârâtă.

Cauza actiunii se stabileste intotdeauna de reclamant si nu de instanta de jduecata!

Instanţa de apel, statuând în principal că obligaţia de restituire a pârâtei nu a putut fi  demonstrata pe temei contractual, deoarece actele emise în puterea contractului nu prevăd această obligaţie, a continuat motivarea arătând că, oricum, nu rezultă că ulterior încetării convenţiei dintre părţi reclamanta a avut acces restricţionat în parcul eolian al pârâtei, că pârâta nu a avut posesia bunurilor pretinse la restituire, întrucât nu se putea folosi de acestea ori că bunurile au natura unora

de gen precum şi că, în condiţiile factuale actuale, bunurile nu pot fi determinate spre a fi restituite.

            Proba posesiei echipamentelor a fost facuta prin procesul‑verbal fde predare primire a parcurilor eoliene de la recurenta la intimata, parcuri in care erau montate echipamentele de supraveghere.

Invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a examinat condiţiile acţiunii în revendicare, deoarece a transpus examinarea cauzei pe fundament contractual şi că, astfel, a considerat greşit că nu s‑a făcut dovada predării echipamentelor prin actele încheiate la finalizarea contractului; scopul încheierii proceselor‑verbale la încetarea contractului a fost acela al predării parcurilor eoliene, iar nu al echipamentelor montate de societatea reclamantă şi de aceea în conţinutul lor nu se poate regăsi dovada intrării pârâtei în stăpânirea bunurilor mobile; la data predării parcurilor eoliene echipamentele de protecţie antiefracţie şi monitorizare se aflau fixate pe turbinele eoliene şi pârâta nu a demonstrat restituirea lor. Plecând de la constatările anterioare, Înalta Curte arată că, atâta vreme cât cauza acţiunii a fost permutată de instanţa de apel, iar posesia/deţinerea pârâtei a fost considerată nedovedită ca efect ori în contextul contractului, pe baza proceselor‑verbale încheiate de părţi la încetarea lui, nu poate fi cercetată în recurs greşita aplicare a dispoziţiilor art. 555 şi art. 563 C.civ.

Examinarea posesiei ori a deţinerii fără drept, ca element central al acţiunii în revendicare presupune cercetarea unui fapt material, care începe cu identificarea momentului în care pretinsa intrare în stăpânirea lucrului a început, caracterul său legitim şi durabil în persoana pârâtei prin comparaţie cu dreptul afirmat de reclamantă, conduita ulterioară a pârâtei, aspecte care trebuie cercetate într‑o probaţiune judiciară concordantă cauzei acţiunii promovate, emancipată de efectele contractului. Or, aceste aspecte nu au fost analizate în acest mod de instanţa de apel care s‑a mărginit la cercetarea unor înscrisuri întocmite de părţi în executarea contractului şi pe baza efectelor produse de acesta, aşa încât, potrivit considerentelor anterior expuse, Înalta Curte arată că aplicarea greşită a normelor de drept material evocate de recurentă, specific acţiunii în revendicare, nu poate fi cercetată în lipsa unui examen adecvat al acestor chestiuni litigioase în apel. Înalta Curte arată că, justificat de aceleaşi argumente, nu poate examina aplicarea greşită în apel   dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 333/2003, deoarece instanţa de fond nu a analizat în calea de atac  dreptul de proprietate al reclamantei asupra echipamentelor tehnice revendicate, ci s‑a mărginit la constatarea că faptul posesiei pârâtei nu a fost demonstrat pe baza unor premise greşit considerate.

Reexaminarea cauzei impune cercetarea tuturor condiţiilor acţiunii în revendicare

promovate în cauză, inclusiv a realizării distincţiilor juridice necesare între faptul juridic al posesiei şi dreptul de folosinţă şi utilizare a echipamentelor de protecţie antiefracţie şi monitorizare care fac obiectul revendicării.

Un ultim motiv de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a vizat greşita statuare a instanţei de apel asupra naturii de gen a bunurilor revendicate şi considerentul că, în  considerarea acestei naturi, restituirea bunurilor, ca efect al revendicării, nu este posibilă.

Dincolo de împrejurarea că aceste ultime considerente ale instanţei de apel au caracter suplimentar motivului decisiv care a determinat respingerea apelului prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat concluziv, fără a justifica, în planul motivării, temeiurile de fapt ori de drept ale acestei concluzii şi fără a arăta motivat, pe de o parte, de ce a apreciat că bunurile revendicate au caracterul unora de gen, iar pe de altă parte nu a arătat cum se repercutează din punct de vedere juridic această împrejurare în planul acţiunii în revendicare a reclamantei.

În acest context, instanța de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greșită a legii, astfel cum critică a fost dedusă de recurentă, constatând că lipsa oricărei motive specifice legate de acest considerent imprimă decizie un viciu de legalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Aşadar, găsind întemeiate criticile recurentei referitoare la conţinutul şi calitatea motivării deciziei recurate şi reiterând că Înalta Curte nu poate realiza controlul greşitei aplicari a normelor de drept material de către instanţa de apel în lipsa unei cercetări judiciare adaptate specifice acţiunilor de către instanţa de apel, recursul. promovat a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

13 Sursa: Săptămâna Juridică nr. 39-40/2021