Forta majora, cazul fortuit si impreviziunea – reglementare si aplicabilitate

Forta majora este definita de Codul Civil, in cuprinsul alineatului al doilea al articolului 1351, ca fiind “orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”, reprezentand un caz de inlaturare a raspunderii atunci cand un prejudiciu este produs din pricina unui astfel de eveniment.

Cu privire la aceasta, se impun a fi analizate institutia imposibilitatii de executare a obligatiilor si problematica riscurilor contractuale. Astfel, intrebarea care apare este ce se intampla in cazul in care contractul incheiat de parti nu mai poate fi executat din motive neimputabile partilor, cine suporta riscul imposibilitatii fortuite de executare a obligatiilor contractuale si in ce conditii.

Conform Codului Civil, in situatia in care o obligatie contractuala nu mai poate fi executata din cauza aparitiei unui eveniment de forta majora, obligatia se stinge si debitorul acesteia este liberat, fiind exonerat de raspundere. Asemanator, daca imposibilitatea fortuita de executare – evenimentul de forta majora – afecteaza obligatiile ambelor parti contractuale, in aceasta situatie ambele parti vor fi eliberate de obligatiile acestora din momentul producerii evenimentului de forta majora[1].

Initial, pentru a putea expune consecintele aparitiei unui caz de forta majora in contractele comerciale, se impun a fi analizate, comparativ, evenimentul de forta majora si cazul fortuit. Astfel cum am mentionat in partea introductiva a acestei analize, forta majora este definita ca “orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”, cazul fortuit fiind “un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. 

         Analizand definitia fortei majore, se observa ca prima conditie este aceea ca evenimentul sa fie unul extern, independent total de vointa sau actiunea partii care ar fi putut fi chemata sa raspunda. A doua conditie este cea a imprevizibilitatii, care se va aprecia de la caz la caz, raportat fie la momentul incheierii contractului – in cazul raspunderii civile contractuale, fie la momentul producerii prejudiciului – in cazul raspunderii civile delictuale. Caracterul imprevizibil al cazului de forta majora se va analiza in functie de posibilitatea reala ca o persoana sa nu fi prevazut, prin diligente normale, posibilitatea aparitiei evenimentului care a produs paguba. Astfel, aceasta conditie nu va fi indeplinita cand evenimentul ar fi putut fi prevazut, insa persoana responsabila a avut o atitudine delasatoare, avand posibilitatea sa ia anumite masuri pentru prevenirea producerii pagubei, insa alegand sa nu o faca. Cea de-a treia conditie este invincibilitatea, inevitabilitatea evenimentul produs – aceasta conditie este indeplinita in cazul in care, in mod obiectiv, nicio masura luata de persoana responsabila nu ar fi putut impiedica producerea evenimentului de forta majora.

Cu privire la cazul fortuit, se observa ca existenta acestuia impune mai putine conditii fata de forta majora, fiind necesar sa ne aflam in situatia unui eveniment imprevizibil si inevitabil. Distinctia cu privire la conditia imprevizibilitatii necesara in ambele cazuri se face din perspectiva persoanei la care ne raportam. Astfel, doctrina a stabilit ca, în cazul forței majore, împrejurarea trebuie să fie imprevizibilă pentru oricine, pe cand in ipoteza cazului fortuit, imprevizibilitatea se raporteaza la persoana chemata sa raspunda, la puterea de apreciere a acesteia din urma[2]. Aceeasi apreciere se face si cu privire la caracterul inevitabil al azului fortuit, din acest motiv, in practica, mult mai multe situatii se incadreaza in sfera cazului fortuit decat in sfera fortei majore.

Cu privire la imposibilitatea fortuita de executare, Codul Civil reglementeaza aceasta instituitie in cuprinsul articolelor 1557 “Imposibilitatea de executare”, 1634 “Imposibilitatea fortuita de executare” si, respectiv, 1274 “Riscul in contractul translativ de proprietate”, acesta din urma reprezentand prevederea generala privind imposibilitatea de executare in cazul contractelor translative de proprietate.

Imposibilitatea de executare trebuie analizata, in primul rand, din perspectiva momentului aparitiei si a intinderii acesteia. Astfel, in ipoteza in care, inca de la data incheierii contractului, exista o imposibilitate de executare, vor fi aplicabile remediile neexecutarii contractului[3] (termenul suplimentar de executare, executarea silita in natura, indreptarea sau corectarea executarii, repararea sau inlocuirea, exceptia de neexecutare a contractului, rezolutiunea/rezilierea, reducerea prestatiilor si plata de daune-interese), intrucat Codul Civil stabileste, prin art.1227, faptul ca si in ipoteza in care, la data incheierii contractului, una dintre parti se afla in imposibilitate de a-si executa obligatiile, contractul ramane valabil, cu exceptia cazului in care exista prevederi legale contrare. Solutia este justa avand in vedere faptul ca, o parte nu poate incheia un contract sinalagmatic avand cunostinta faptului ca obligatia pe care si-o asuma este imposibil de executat, in asemenea situatii fiind necesar ca partea prejudiciata sa isi poata recupera prejudiciul suferit, iar partea responsabila de producerea acestuia sa poata fi trasa la raspundere.  Intr-o astfel de situatie, in cazul in care imposibilitatea se mentine, debitorul va fi obligat la plata de daune-interese si contractul va fi desfiintat, aplicandu-se, deci, remediile contractuale amintite mai sus. Aceasta este ipoteza in care, spre exemplu, debitorul se obliga sa instraineze un bun care nu este in circuitul civil sau care nu ii apartine, imposibilitatea executarii fiind imputabila debitorului si nefiind cauzata de o forta externa, pentru ca acesta din urma sa fie exonerat de raspundere. 

Atunci cand imposibilitatea de executare apare ulterior momentului incheierii contractului, este totala si definitiva si nu este cauzata din vinovatia debitorului, devin aplicabile prevederile art.1557, contractul fiind desfiintat de drept, fara alte formalitati prealabile, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit care a cauzat imposibilitatea executarii.

Asadar, pentru aplicarea textului art.1557 indicat mai sus, este necesar ca evenimentul fortuit produs sa duca la imposibilitatea executarii obligatiilor contractuale, imposibilitatea trebuie sa fie una totala si definitiva, iar obligatia a carei executare nu mai este posibilia sa fie una importanta, esentiala in contract.

Cateva aspecte trebuie clarificate cu privire la intinderea imposibilitatii de executare. Astfel, in cazul in care imposibilitatea fortuita de executare este absoluta, contractul va fi desfiintat de drept si partile vor fi repuse in situatia anterioara incheierii contractului. Se observa faptul ca, in cazul unui contract cu executare dintr-o data (“uno ictu”), prestatiile se restituie si, in lipsa vinovatiei debitorului, acesta nu va putea fi obligat nici la restituirea prin echivalent. Un aspect important in aceasta situatie este reglementat de art.1274 alin.(2) Cod Civil, care stabileste faptul ca nu se va putea libera de obligatie, nici daca face dovada faptului ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare ar fi fost executata in mod conform, creditorul care a fost pus prealabil in intarziere. Astfel, in ipoteza in care obligatia creditorului de a preda un bun debitorului nu a fost executata la timp, bunul nefiind predat, iar creditorul a fost pus in intarziere de catre debitor (de regula, printr-o notificare scrisa), creditorul va prelua riscul pieirii fortuite a bunului, fiind tinut sa raspunda in cazul in care bunul nu mai poate fi predat, chiar si fara culpa acestuia. In cazul in care nu a intervenit punerea in intarziere, riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat inainte de predarea acestuia va fi suportat de catre cel obligat la predare, chiar daca proprietatea fusese deja transmisa celeilalte parti, fiind aplicabila regula res perit debitori. Astfel, in cazul pieirii fortuite a bunului, cel obligat sa predea pierde dreptul al contraprestatie sau, daca a primit-o, este obligat sa o restituie.

In cazul unui contract cu executare succesiva, vor fi supuse restituirii numai prestatiile executate dupa momentul aparitiei evenimentului fortuit. 

In ipoteza in care imposibilitatea executarii are caracter temporar, nu se desfiinteaza de drept contractul, creditorul avand un drept de optiune intre a suspenda executarea propriilor obligatii pana la incetarea evenimentului fortuit care face imposibila temporar executarea obligatiilor debitorului sau a invoca rezolutiunea/rezilierea contractului, daca neexecutarea este suficient de importanta. O solutile similara apare si in situatia imposibilitatii partiale de executare a obligatiilor contractuale, in sensul in care, daca obligatia imposibil de executat este suficient de importanta, creditorul va putea cere rezolutiunea/rezilierea contractului, in caz contrar solutia putand fi reducerea prestatiilor (ex. reducerea pretului). Cu privire la termenul pentru care poate fi suspendata executarea obligatiilor contractuale, acesta va fi unul rezonabil, apreciat in functie de durata si urmarile evenimentului produs. Caracterul temporar al imposibilitatii fortuite de executare a obligatiei, precum si durata rezonabila a suspendarii executarii obligatiei vor fi apreciate de catre instanta de judecata[4].

Articolul 1643 Cod Civil, stabileste faptul ca debitorul va fi responsabil sa il despagubeasca pe creditor daca a luat asupra sa riscul producerii evenimentelor de natura a determina imposibilitatea executarii obligatiilor asumate. De asemenea, acelasi articol arata ca nu va putea fi invocata imposibilitatea fortuita de executare daca obligatia are ca obiect bunuri de gen, fungibilitatea acestora fiind o caracteristica care da posibilitatea debitorului inlocuirii acestora cu alte bunuri de acelasi gen.

Trebuie avuta in vedere si conduita impusa partii care invoca existenta evenimentului care provoaca imposibilitatea de executare a obligatiilor sale. Astfel, prevederile art.1634 Cod Civil, stabilesc ca debitorul este tinut sa notifice creditorului existenta evenimentului mentionat, intr-un termen rezonabil de la data producerii acestuia. Si in acest caz, caracterul rezolabil al termenul va fi apreciat de catre instanta de judecata, in raport de natura obligatiei asumate, de natura imposibilitatii de executare si de relatiile existente intre parti[5].

Prin urmare, imposibilitatea poate fi datorata debitorului, caz in care se va angaja raspunderea contractuala a acestuia; imposibilitatea poate fi datorata creditorului, acesta urmand sa suporte prejudiciul cauzat din propria culpa, sau imposibilitatea poate sa fie externa de culpa oricarei parti, devenind aplicabile prevederile art.1557 Cod Civil, amintit mai sus, contractul desfiintandu-se de drept si urmand a fi restituite prestatiile.

         Exista, de asemenea, posibilitatea ca aparitia unui eveniment extern, ce nu tine nici de persoana debitorului, nici de cea a creditorului, sa faca obligatiile unei parti excesiv de oneroase, insa evenimentul in sine sa nu indeplineasca conditiile pentru aplicarea institutiei imposibilitatii fortuite de executare. In astfel de situatii, se vor analiza prevederile art.1271 Cod Civil care reglementeaza institutia impreviziunii. Astfel, in cazul in care obligatiile contractuale ale uneia dintre parti devin excesiv de oneroase, avand in vedere faptul ca, din motive exceptionale (fie datorita cresterii costurilor executarii propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei), echilibrul contractual este grav afectat, facand vadit injusta executarea obligatiilor debitorului, instanta de judecata poate interveni, modificand prevederile contractuale.

         Se observa faptul ca teoria impreviziunii are in vedere existenta unei disproportii intre prestatiile partilor, astfel ca aceasta se aplica, de cele mai multe ori, in cazul contractelor sinalagmatice, in care exista o interdependenta si reciprocitate a obligatiilor partilor. De asemenea, din aceleasi motive, impreviziunea se aplica, de regula, in contracte cu titlu oneros si cu executare succesiva sau in contracte in care obligatiile partilor sunt afectate de un termen suspensiv. Motivul este acela ca art.1271 prevede expres care sunt conditiile ce trebuie indeplinite pentru a aplica teoria impreviziunii, anume schimbarea imprejurarilor sa fi intervenit dupa incheierea contractului, sa nu fi putut fi prevazuta de catre debitor si acesta din urma sa nu isi fi asumat riscul schimbarii imprjeurarilor contractuale. Astfel, este necesar a fi analizate doua momente, anume acela al incheierii contractului si momentul ulterior, la care obligatiile debitorului au devenit excesiv de oneroase, fiind afectat in mod grav echilibrul contractual.

         Pentru aplicarea teoriei impreviziunii, contractul trebuie sa fie valabil incheiat si imprejurarile ce fac excesiv de oneroasa executarea obligatiei debitorului trebuie sa fi aparut ulterior incheierii contractului, in caz contrar putand fi aplicabile, eventual, prevederile referitoare la leziune. De asemenea, respectivele imprejurari trebuie sa nu fi fost previzibile la momentul incheierii contractului, sa nu existe o clauza prin care debitorul sa isi fi asumat riscul schimbarii imprejurarilor, iar partile sa fi incercat renegocierea conditiilor contractuale. Cu privire la a doua conditie, anume: “schimbarea imprejurarilor, precum si intinderea acesteia nu au fost si nici nu puteau fi avute in vedere de catre debitor, in mod rezonabil, in momentul incheierii contractului[6]”, aratam ca, in doctrina[7], autorii au considerat, cu privire la cauza dezechilibrului, ca este vorba despre un eveniment exterior persoanei si vointei debitorului, care nu antreneaza o imposibilitate de executare a obligatiei, ci doar o face mai oneroasa, nefiind insa sigur ca este necesar ca evenimentul sa fie imprevizibil sau ajunge ca el sa nu fi fost prevazut. Teoria este aceeasi ca si in cazul diferentei dintre conditiile fortei majore si ale cazului fortuit, din perspectiva persoanei la care ne raportam pentru a verifica indeplinirea conditiei imprevizibilitatii. In orice caz, tot instanta de judecata va fi cea care va confirma sau nu indeplinirea acestei conditii.

         Cu titlu de exemplu, in cazul unei crize economice, debitorul va invoca impreviziunea in cazul in care contractul este unul cu executare succesiva si obligatiile sale contractuale devin excesiv de oneroase, intrucat acest eveniment nu ar fi putut fi prevazut la data semnarii contractului, insa nici nu poate fi considerat un caz fortuit. Astfel, atunci cand nu este vorba despre o imposibilitate de fortuita de executare – fie ea permanenta sau temporara, ci doar despre o “ingreunare” a indeplinirii obligatiilor contractuale, se va aplica teoria impreviziunii.

In cazul in care instanta de judecata a verificat si validat conditiile impreviziunii, va putea dispune fie adaptarea contractului, cu modificarea anumitor clauze, astfel incat sa se distribuie in mod echitabil intre parti pierderile si beneficiile, fie incetarea contractului, in cazul in care constata ca adaptarea acestuia nu este posibila.

Bilba Daria

Legal Managing Partner